„Sotul meu nu ma sprijina”

Nici eu, nici sotul meu nu aveam servicii prea grozave. Lucram amandoi la patroni. Atunci tata s-a gandit sa deschida o firma a noastra, pe care sa o porneasca el si cu mine, iar cand aceasta va fi pusa pe picioare sa-i cedeze locul sotului meu, sa lucram impreuna, sa nu depindem de nimeni. Zis si facut. Firma incepuse sa mearga. Timid, dar asa este orice inceput. Desi initial nu a avut nimic impotriva, sotul meu a inceput treptat sa urasca firma asta si a spus ca el nici in ruptul capului nu va lucra acolo. Probabil ca se astepta sa inceapa sa curga banii. Sau o fi faptul ca eu am inceput sa am din ce in ce mai putin timp pentru treburi gospodaresti. El ma vroia la cratita. Asa vazuse la el in familie si asa trebuia sa fie. (…)
Cand a murit tatal meu nu am avut timp nici sa plang. Sunau clientii, aveau nevoie de acte. Eram singura. Am slabit 7 kg in doua saptamani. Singurul lucru care imi dadea puteri era concediul care urma sa inceapa peste o luna. intre timp, printr-o relatie de-a mea, am reusit sa-i fac sotului meu rost de serviciul pe care si-l dorise dintotdeauna. Problema e ca trebuia sa inceapa lucrul a doua zi dupa ce noi ar fi trebuit sa fim plecati in concediu. Nu puteam amana. Am crezut ca a cazut cerul pe mine. Aveam nevoie de concediul acela. Nu puteam rezista. Simteam ca daca nu plec clachez. Sotul meu era in al noualea cer de fericire. Nevoia mea de concediu nu conta. La parastasul de 40 de zile al tatalui meu nu numai ca nu a venit, dar si-a facut bagajele si a plecat la mama lui. I-am spus ca asa cum nevoia mea de concediu il lasa indiferent, tot asa o sa plec in concediu fara el. Nu i-a picat prea bine nici faptul ca in conditiile date nu m-am putut bucura pentru serviciul lui. in consecinta m-a parasit.
Cu firma e si mai grav. Ramasa singura fac cu greu fata. E mult de alergat. si foarte multa munca. Iar daca nu te misti suficient de repede, pierzi clientii. Trebuie sa acopar distante foarte mari si nu-mi permit sa umblu cu masina. Nu-mi permit nici sa angajez un om. si uite asa, pe cat de promitatoare era cand traia tata, uite asa de anemica este acum. Ma lupt din rasputeri sa nu o desfiintez. O iubesc prea mult. Cred ca daca voi fi nevoita vreodata sa fac lucrul acesta sufletul meu se va rupe in doua..
si de aici incepe partea cea mai grea. Moartea tatalui meu, care m-a afectat foarte mult, plecarea sotului meu, mama aproape innebunita si aproape oarba, firma care e pe moarte, lipsa unui suflet apropiat, fie el si un simplu prieten, toate astea m-au dus in prag de nebunie. Nu mai pot manca, am somnul agitat si ma scol parca si mai obosita, ma enervez pentru orice, nu ma pot concentra. M-am dus la medicul psihiatru si m-a diagnosticat rapid: depresie intr-o forma acuta, sau cam asa ceva. Mi-a dat niste medicamente care imi provocau doua stari pe care nu le puteam accepta. Foame si somn. N-aveam bani sa mananc atat cat ar fi trebuit, si in ceea ce priveste somnul, adormeam cu capul pe acte pentru ca trebuia sa le fac. Am inceput sa beau trei-patru cafele pe zi. Am renuntat la medicamente. Nu-mi mai permiteam luxul sa le iau.
Sa zicem ca inchid firma si-mi caut de lucru. Cine ma angajeaza in starea asta? Situatia sotului meu este foarte buna acum. Are salariu bun, are tot ce-i trebuie. Sta tot cu mama lui. Mai trece pe la mine cand trebuie sa lucreze pe calculator. Nici nu se gandeste sa se intoarca. De ce ar face-o? Sa ma intretina din banii lui? Sa-mi ofere acel sprijin material si afectiv pentru a iesi din impasul asta? Asta ar insemna sa redresez firma. Or el nu vrea asta.
Cu multumiri,
Loredana L.

Urmărește-ne pe Google News