„Tata m-a văzut în sacul pentru cadavre. A murit pe loc”. După 42 de ani, un bărbat a revăzut-o pe asistenta care l-a salvat ca să-i mulțumească
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Un bărbat din Irlanda de Nord a rămas la finalul anilor 70 paralizat pe viață după ce a fost împușcat în propria casă, în timpul conflictului pentru independența regiunii față de Marea Britanie. Bărbatul fusese confundat cu un membru al Armatei Republica Irlandeze (IRA), dar a fost salvat la spital și îngrijit apoi exemplar vreme de un an de o asistentă. După mai bine de patru decenii cei doi s-au regăsit, deși locuiau doar la 10 km unul de celălalt.
Cuprins:
Peter trăia în Belfast și era tatăl a trei copii când a fost împușcat în propria casa. Se întâmpla în 1979, în timpul conflictului sângeros dintre manifestanții naționaliști din Irlanda de Nord și forțele de ordine. Atacul l-a lăsat pe Peter paralizat, în scaun cu rotile, pentru tot restul vieții. Timp de un an, bărbatul s-a zbătut între viață și moarte pe patul de spital, relatează BBC.
În anul de recuperare, o asistentă medicală pe nume Betsy a stat zi de zi alături de Peter și l-a ajutat să-și revină și să se simtă cât de cât confortabil în situația în care se afla. După 42 de ani, alături de jurnaliștii BBC News, Peter a pornit în căutarea asistentei medicale pe care nu a putut să o uite niciodată și care l-a ajutat să-și continue viața.
A fost împușcat dintr-o greșeală. Altcineva era ținta
”27 septembrie 1979. Am auzit soneria. Anne s-a ridicat și apoi am auzit-o țipând ”Sunt înarmați! Sunt înarmați!”. În anii `70, dacă auzeai pe cineva spunând asta în Belfast, știai că nu glumește”, povestește Peter.
După numai câteva momente, Peter a fost împușcat de doi bărbați înarmați care au intrat cu forța în locuința familie sale.
„A sosit ambulanța, însă medicii nu au putut să intre cu targa în casă, așa că m-au cărat cu un sac pentru cadavre până la mașină. Când tatăl meu m-a văzut în acel sac, a crezut că sunt deja mort și ultimele lui cuvinte au fost: ”O, săracul meu Peter!”. Apoi a murit pe loc.”
Peter a aflat ulterior că ținta atacului nu era el, ci chiriașul lui, care era suspectat că face parte din IRA (Armata Republicană Irlandeză).
Ambulanța l-a transportat apoi pe Peter la Spitalul Musgrave Park din Belfast, un centru de ortopedie de renume din Irlanda de Nord, loc în care a petrecut un an din viață. În acest spital a fost îngrijit de Betsy.
„Era ca un înger. M-a făcut să simt că încă sunt om”
„Eram legat de pat, mă simțeam ca într-un sicriu. Eram singur, nu puteam să dorm noaptea. (...) Când stăteam legat în acel pat rotativ, deschideam ochii și o vedeam pe Betsy lângă mine. Îmi ștergea mereu transpirația de pe frunte cu un prosop umed rece, vorbea cu mine și reușea să mă facă să mă simt mai bine. Era ca un înger din ceruri”, a mai povestit bărbatul.
Întrebat de ce vrea să o găsească pe Betsy după atâția ani, Peter a spus: „Nu am putut să uit niciodată sufletul ei bun. În acele momente grele, m-a făcut să simt că încă sunt om. Și nu am apucat niciodată să îi mulțumesc.”
Momentul revederii. „Încă mai sunt și oameni buni în lumea asta”
Timp de mai multe luni, jurnaliștii BBC au încercat să dea de urma lui Betsy. Ce au descoperit l-a lăsat pe Peter fără cuvinte. Betsy locuiește într-un orășel aflat la mai puțin de 10 kilometri de casa lui.
„În ani `70 și `80, medicii și asistentele din Irlanda de Nord au salvat sute de vieți și nu cred că au primit recunoștința pe care o meritau. E important să le mulțumim. În acele zile negre, înseamna ceva și încă înseamnă ceva”, a spus Peter înainte de întâlnirea cu cea care l-a îngrijit în cele mai grele zile din viața lui.
Momentul revederii dintre Peter și Betsy a avut o energie aparte. Departe de a fi patetice, clipele reîntâlnirii au fost încărcate cu emoție pozitivă.
Peter: ”Hei, tu! A trecut ceva vreme de când ne-am văzut ultima oară”.
Betsy: ”Așa este. Ce mai faci?”
Peter: ”Uite, încă respir. Datorită ție. Poți să-mi dai o îmbrățișare?”
Betsy: ”Da, sigur. Îmi face mare plăcere să te revăd!”
Peter: ”Știi ce mă uimește? Că în tot timpul ăsta, am locuit la 10 kilometri unul de altul și nu ne-am întâlnit niciodată. Sunt viu, nu sunt nefericit, având în vedere prin ce am trecut. Și în toate momentele alea îngrozitoare, zâmbetul tău a ieșit mereu în evidență.”
Betsy, zâmbind: ”O, Doamne!”
Peter: ”Da, da. Uite-l, încă îl văd. Și gesturile tale simple, dar pline de bunătate.”
”În momentele grele, când întâlnești persoane precum Betsy, îți dai seama că nu toți oamenii sunt răi. Încă mai sunt și oameni buni în lumea asta. Și Betsy e unul dintre ei”, a mai spus Peter.
