TIFF, la 25 de ani. Oana Giurgiu: „A arătat că România nu e doar o anomalie fericită în palmaresul festivalurilor, ci și o țară cu o cultură cinematografică vie”
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
La 25 de ani de la prima ediție, Festivalul Internațional de Film Transilvania (TIFF) a devenit un punct de referință pentru filmul românesc și european.
Cuprins:
- Prima ediție TIFF - în 2002
- „Am reușit să inițiem o schimbare în cinematografia din România”
- „Am înțeles repede că un festival nu e doar o panoplie de filme”
- „Modul în care se face film în Europa e diferit de alte locuri din lume”
- „TIFF a creat punți”
- „Cel mai mult mi-aș dori stabilitate la Ministerul Culturii”
- „Am învățat să cer ajutor”
Organizat în perioada 12-21 iunie la Cluj, evenimentul propune publicului o selecție impresionantă de 210 pelicule din 49 de țări (172 de lungmetraje și 38 de scurtmetraje), care vor fi proiectate în cinematografe tradiționale, spații alternative și locații open-air din întregul oraș.
Prima ediție TIFF - în 2002
Într-un interviu pentru Libertatea, Oana Giurgiu, directorul executiv al festivalului, vorbește despre cum TIFF nu înseamnă doar filme, ci și o comunitate, o platformă de dialog și un exercițiu continuu de educație și solidaritate culturală.
„TIFF a transformat un act cultural considerat nișat sau elitist într-un fenomen de masă, fără să facă rabat de la calitate. A creat o comunitate de spectatori”, spune Oana Giurgiu. Absolventă a Facultăților de Jurnalism și Drept, ea a regizat documentare TV înainte să facă parte din echipa de producție a filmului „Moartea Domnului Lăzărescu”, semnat de Cristi Puiu și premiat la Cannes în 2005, secțiunea „Un certain regard”.
A urmat o carieră de producător și coproducător pentru nenumărate producții naționale și internaționale, iar în 2014 și-a lansat primul film documentar de lungmetraj, „Aliyah Dada”, premiat la GOPO pentru cel mai bun documentar românesc.
În 2002 a lansat, alături de regizorul Tudor Giurgiu și criticul de film Mihai Chirilov, prima ediție TIFF la Cluj. „Singurele festivaluri de film pe care le văzusem erau cel studențesc de la Costinești, care între timp dispăruse, și DaKino, festivalul de scurtmetraje organizat de Dan Chișu, care multă vreme a fost singura mea referință. Am înțeles, așadar, ideea că ar trebui să ne iasă un festival cu o anvergură mai mare”, spune directorul executiv al festivalului despre acele timpuri.
La 25 de ani distanță, Festivalului Internațional de Film Transilvania nu doar că și-a îndeplinit obiectivul inițial, dar, așa cum subliniază Giurgiu, a reușit să inițieze o schimbare în cinematografia românească și, mai important, să o susțină de la an la an.
„Am început cu toții să construim cărămidă cu cărămidă, iar locul în care ne întâlneam era la TIFF. Generațiile de atunci au evoluat, însă în fiecare an se nasc generații noi, și în foarte scurt timp am realizat că festivalul nostru are o responsabilitate, să facă același lucru pentru fiecare generație, și nu ne putem culca pe ideea că am reușit și gata”, după cum explică.
În interviul de mai jos, am vorbit cu Oana Giurgiu despre provocările organizării festivalului, cât și despre momentele care i-au rămas la suflet de-a lungul anilor, impactul evenimentului asupra culturii române sau situația cinematografelor din țară. Întregul program TIFF 2026 îl puteți vedea aici. O selecție reprezentativă a filmelor de la TIFF 2026 va fi prezentată ulterior în evenimente sub egida TIFF organizate în București, Sibiu, Timișoara, Oradea, precum și în alte orașe, în cadrul Caravanei TIFF Unlimited.
„Am reușit să inițiem o schimbare în cinematografia din România”
Libertatea: Dacă ne întoarcem în urmă cu 25 de ani, care au fost gândurile și nevoile care au stat la baza primei ediții TIFF și ce rol v-ați dorit să aibă acest festival în România la acel moment?
Oana Giurgiu: Inițiativa nu era a mea, Tudor Giurgiu venise cu ideea și o discutase cu Mihai Chirilov (n.r. - directorul artistic al festivalului). Pe mine m-au convins cu faptul că ar trebui să existe și în România un festival de film, pentru că ar putea să ajute cinematografia românească să renască.
Singurele festivaluri de film pe care le văzusem erau cel studențesc de la Costinești, care între timp dispăruse, și DaKino, festivalul de scurtmetraje organizat de Dan Chișu, care multă vreme a fost singura mea referință. Am înțeles, așadar, ideea că ar trebui să ne iasă un festival cu o anvergură mai mare. De fapt, adevăratele referințe ale mele erau festivalurile de muzică, și mai ales Sziget din Budapesta, care mă impresionase cu complexitatea lui. Experiența mea venea din organizarea evenimentelor de sport extrem, poate de-asta un festival de film mi s-a părut floare la ureche. Așa că am pornit să mă gândesc întâi unde să-l facem. Am prospectat Timișoara și Cluj, eu am vrut la Timișoara, dar a rămas Clujul pentru că era important să folosim un brand internațional, și Transilvania era tot ce se știa atunci despre România în cinemaul mondial; în plus, Clujul era în statistici cel mai cinefil oraș.
– În prezent, la 25 de ani distanță, s-a schimbat în vreun fel ideea inițială a festivalului sau rolul pe care vi l-ați imaginat atunci? Care este scopul TIFF în prezent și cum simțiți că a evoluat?
– Nu cred că s-a schimbat nimic din ideea inițială și mi se pare extraordinar că am reușit să inițiem o schimbare în cinematografia din România și să o susținem an de an. Ba chiar am curajul să o spun, am făcut asta și pentru Moldova. TIFF a pornit din cenușa cinematografiei, răsăriseră două, trei filme, după ce anul 2000 o pârjolise complet. Au fost ani în care nu se mai făcuse niciun film. Am început cu toții să construim cărămidă cu cărămidă, iar locul în care ne întâlneam era la TIFF. Generațiile de atunci au evoluat, însă în fiecare an se nasc generații noi, și în foarte scurt timp am realizat că festivalul nostru are o responsabilitate, să facă același lucru pentru fiecare generație, și nu ne putem culca pe ideea că am reușit și gata. Nu am reușit și nu vom reuși decât dacă an de an păstrăm același stroke/stroc, cum se zice în canotaj. Îți crește inima în fiecare an, dar nu e vreme să te lași purtat de asta, pentru că vine anul următor cu alte provocări.
„Am înțeles repede că un festival nu e doar o panoplie de filme”
– Vă mai amintiți prima ediție? Cum s-a transformat publicul TIFF în acești 25 de ani?
– Aș zice că nici publicul nu s-a schimbat, el, luat așa ca o ființă vie, a devenit mai numeros, mai cunoscător, i s-au rafinat gusturile, dar păstrând proporțiile, energia lui din primul an a rămas aceeași. Acum, dacă dau timpul înapoi, mi se pare extraordinar cum publicul a îmbrățișat festivalul încă de la prima ediție. Semn că statisticile nu mințeau, și, într-adevăr, la Cluj era un public cinefil. Îmi amintesc că la Gala de deschidere a primei ediții am simțit cea mai puternică emoție, care nu cred că a mai fost egalată. S-a umplut sala, s-a stins lumina și a început. Mi s-a strâns inima și mi-am zis „din momentul ăsta festivalul se rostogolește singur”. E ca atunci când crești un copil și îi dai toate învățăturile pe care le consideri tu utile, și el pleacă în lume și face ce crede cu ele.
– Din rolul dvs. de director executiv, de-a lungul anilor, cum s-a extins festivalul și care au fost cele mai mari provocări pe care le-ați avut de înfruntat?
– Rolul meu în festival e să țes între toate gândurile și dorințele colegilor mei care lucrează mult să pregătească festivalul, să-mi strecor și propriile idei, și să le fac să se întâmple într-un fel firesc și coerent. Cea mai mare provocare este să fii atent la cum se dezvoltă orașul și oamenii, să faci loc festivalului, astfel ca el să aducă un plus necesar. Asta nu înseamnă să aduci ceva neapărat nou, asta poate să însemne să fii atent în jur și să sprijini ce au început alții, care poate nu au notorietatea și vizibilitatea pe care o are TIFF. Asta cam înseamnă să fii generos, ca un adult care e dator să fie sprijin pentru tineri.
Au fost multe inițiative sociale de care sunt eu mândră, mândră pentru că întâi pe mine trebuie să mă impresionez. TIFF nu a însemnat niciodată doar „glam” sau entertainment, a căutat să ajungă în tot orașul, chiar și dincolo de el. A căutat publicul și a mers după el, astfel încât să educe noi generații și să explice că în filme putem întâlni și alții ca noi, că suntem diferiți, dar tocmai acest lucru e un privilegiu, că putem învăța unii de la alții. Am înțeles repede că un festival nu e doar o panoplie de filme, filmele sunt inspirație și dau curaj. Și hop, încă o responsabilitate socială pe umerii noștri.
„Modul în care se face film în Europa e diferit de alte locuri din lume”
– Dacă este să privim în retrospectivă, cum arăta industria de film românească în urmă cu 25 de ani și cum arată acum? Ce credeți că s-a îmbunătățit și care sunt aspectele pe care trebuie să le dezvoltăm sau îmbunătățim, mai ales în raport cu scena internațională?
– Am început, cum spuneam, din cenușa unei cinematografii care nu știa cum să se reinventeze de la o instituție de stat, la economia de piață. Era același impas în care s-a găsit orice altă industrie din România post 1989. E greu să reconstruiești; dispare un mod de lucru, dispar profesii, se nasc instituții, au apărut firmele de producție – nu e mare diferență față de industria metalurgică sau cea de mașini. Ușor, ușor lucrurile s-au așezat, cu multe greșeli, unele mai persistă, cu schimbări de guverne și lipsă de strategii culturale, cu tehnologia care s-a schimbat. Dar printre toate aceste obstacole ne-am dat seama că trebuie să veghem, să o luăm sisific de la capăt cu orice ministru nou, să dăm mai departe ce știm generațiilor mai tinere, că munca nu se termină niciodată.
Toate aceste revelații pe care noi le-am avut, le-au avut și alte festivaluri, așa s-au născut legături, colaborări, inițiative comune. Europa s-a schimbat și ea în acești ani și ce facem la nivel național, a trebuit replicat și la nivel de regiune și la nivel european. Spun european, pentru că modul în care se face film în Europa e diferit de alte locuri din lume. Sistemul nostru aici este unul care a susținut colaborarea între țări și pentru acest lucru festivalurile de film sunt o platformă extraordinar de importantă în angrenajul cinematografiei.
Este o latură pe care publicul nu o știe, dar festivalurile de film funcționează ca orice târg, în care se leagă colaborări sau se vând produsele aflate în lucru sau finite. Și uite așa a mai apărut o responsabilitate.
– Ediția de anul acesta are și o componentă nostalgică, dar este și o declarație de dragoste pentru public, mai ales pentru tineri, care vor vedea o selecție de filme memorabile. Cât de importantă este, în opinia dumneavoastră, formarea unei culturi cinematografice în rândul noilor generații?
– Eu nu o văd ca o declarație de dragoste, cât mai degrabă ca o plecăciune făcută publicului, căruia i-am propus ceva în urmă cu 24 de ani și el a fost atât de generos să ne dea o șansă. Doar că publicul nu a rămas pe loc, el s-a mai schimbat, viața i-a adus alte preocupări, a venit un public nou, cu alte mentalități și nevoi, iar noi a trebuit să convingem în fiecare an, să ne preocupe educația cinematografică în permanență, dar și varietatea tematicii filmelor. Preocuparea pentru educație în general, nu numai cea cinematografică, e importantă pentru un lucru foarte simplu – dezvoltă gândirea critică.
„TIFF a creat punți”
– Dacă ar fi să recomandați 3–4 filme din programul TIFF, care ar fi acelea?
– Eu nu am văzut filmele noi din programul festivalului, am văzut „Hen/Găina” lui Gyorgy Palfi și abia aștept să revăd acest film trăsnit; va fi proiectat în Piața Unirii, în cadrul zilei maghiare. Abia aștept să văd „Minotaur” al lui Andrey Zvyagintsev, și aș mai recomanda, mai ales tinerilor, un film românesc vechi și foarte frumos, „Septembrie”, regizat de Timotei Ursu, cu Anda Onesa care va veni să se întâlnească cu publicul. Acest rol e un frumos joc al destinului Andei Onesa. Era o adolescentă de 17 ani, când i s-a propus acest rol, și nu știu dacă visa să devină una dintre cele mai importante actrițe din filmul românesc. Și chiar dacă filmul a avut succes, ea nu a urmat studii de actorie, a terminat filosofie, și știu asta pentru că în clasa a IX-a, mi-a fost profesoară de psihologie.
– TIFF a fost, de-a lungul anilor, o rampă de lansare pentru mulți regizori și filme românești. Ne puteți da câteva exemple care v-au rămas în minte?
– Competiția de la TIFF a fost și a rămas destinată primului sau celui de-al doilea film al unui regizor, iar dacă regizorii au o carieră frumoasă ani mai târziu, aș zice că e o confirmare a flerului lui Mihai Chirilov. Sunt mulți regizori care ne-au rămas la suflet, îmi zboară mintea la regizorul chilian Sebastian Lelio, care a câștigat Oscarul pentru film străin în 2017, la regizorul islandez Dagur Kari, al cărui film de debut a fost la cea de-a doua ediție TIFF și care îl lansa pe actorul Tomas Lemarquis, de ingeniozitatea lui Gyorgy Palfi suntem cu toții îndrăgostiți, dar nici nu se poate altfel, și pentru că e o listă personală, care desigur poate continua, eu aș vrea să îl amintesc pe regizorul spaniol Rodrigo Sorogoyen.
– Cum credeți că a contribuit TIFF la poziționarea României pe harta internațională a cinematografiei și care este, în viziunea dumneavoastră, aportul lui la cultura română?
– TIFF a creat punți. Când a început festivalul, în 2002, cinematografia română era într-un moment de pionierat fragil. Imediat după aceea a explodat Noul Val. Străinii, criticii, selecționerii, distribuitorii, au început să vină la Cluj nu doar ca să vadă filme străine, ci ca să descopere ce se întâmplă în filmul românesc. Secțiunea „Zilele Filmului Românesc” i-a pus la aceeași masă pe regizorii noștri cu oamenii care contau în industrie la nivel global. Nu festivalul a făcut filmele bune, ci filmele s-au făcut datorită talentului regizorilor români.
Însă, TIFF-ul le-a oferit o trambulină, o scenă și o legitimitate pe teren propriu. A arătat că România nu e doar o anomalie fericită în palmaresul festivalurilor, ci o țară cu o cultură cinematografică vie, capabilă să organizeze un festival de calibrul celor internaționale. Cât despre aportul la cultura română, aici cred că miza cea mai mare, câștigată în timp, este că TIFF a transformat un act cultural considerat nișat sau elitist într-un fenomen de masă, fără să facă rabat de la calitate. A creat o comunitate de spectatori.
„Cel mai mult mi-aș dori stabilitate la Ministerul Culturii”
– Simțiți că autoritățile române tratează suficient de serios industria cinematografică și festivalurile de film? Ce ați vrea să se schimbe în acest sens?
– Cel mai mult mi-aș dori stabilitate la Ministerul Culturii, pentru că strategiilor culturale le trebuie timp. Până la urmă, filmul nici nu este cel mai vitregit domeniu cultural, sunt atât de multe de făcut, atât de grave, și noi pierdem vremea cu joculețe politice. Cultura, educația sunt domenii tratate cu multă superficialitate de cei care ajung în fruntea statului, și mi se pare un joc periculos cu viitorul.
– Având în vedere situația cinematografelor din România, inclusiv din București, considerați că merită investiții în renovarea și revitalizarea lor? De ce?
– TIFF a luptat încă de la început pentru salvarea și sprijinirea cinematografelor independente din țară. De-a lungul mai multor ani au existat workshop-uri destinate celor care conduc cinematografe, s-au creat premisele unor colaborări de distribuție a filmelor, am creat evenimente și am căutat să educăm un public căruia să îi facă plăcere experiența unui film văzut în cinema. Conexiunea care se creează în momentul în care vezi un film în cinema nu e doar cu filmul, ci și cu cei alături de care îl vezi, e o experiență care ar fi păcat să se piardă, pentru că orice întâlnire între oameni e valoroasă.
– Și pentru că este an aniversar, dintre toate edițiile TIFF, care sunt câteva momente care v-au rămas cel mai aproape de suflet?
– Sunt momente memorabile în fiecare an. Au fost și momentele mele de bucurie, când am proiectat documentarele pe care le-am făcut, au fost clipe de disperare organizatorică, în care au sărit colegii să mă salveze, dar și cele când nu eram gata și au venit în ajutor colegi de la alte festivaluri din Cluj. Îmi amintesc la prima ediție o drumeție în Cheile Turzii, cu regizorul britanic Michael Radford, un raid în Oser, piața de vechituri, cu Geoffrey Rush, o oră care nu se mai termina cu Nicholas Cage, pentru ca eu aș fi vrut să petrec seara cu colegii mei. Însă una dintre cele mai importante amintiri a fost ziua în care am luat în excursie 250 de copii din Pata Rât. Întâi i-am dus la film și apoi la Bonțida, unde organizam evenimente pentru copii.
A fost emoționantă acea zi pentru toți colegii mei, dar cel mai emoționant moment a fost la un an distanță, când lucram la amenajări în Piața Unirii și am observat doi copii care cotrobăiau prin coșurile de gunoi. Unul m-a văzut și mi-a strigat „doamna, doamna, mă mai țineți minte? M-ați dus anul trecut la film și în excursie!”. Habar nu are acel copil cum a contribuit la stima mea de sine și cum a șters cu buretele orice întinaseră alți „oameni mari”. Nu știu cine e, dar îi mulțumesc.
„Am învățat să cer ajutor”
– Din toată experiența dvs. în cadrul festivalului, care sunt cele mai importante lecții pe care le-ați învățat în acești 25 de ani de TIFF?
– O să spun un singur lucru, am învățat să cer ajutor. Cu siguranță, dincolo de ușă e cineva, care chiar dacă nu are o soluție pentru problema care mă frământă pe mine, măcar putem căuta o soluție împreună. Sau, cum spunea un prieten, poate problema aia nici nu trebuia rezolvată.
– Dacă privim mai departe, cum vedeți dezvoltarea TIFF în următorii ani?
– Eu cred că TIFF nu trebuie să se dezvolte, cred că trebuie să facă bine ce face bine și să corecteze ce nu îi iese atât de bine. Asta înseamnă să nu înceteze niciodată să asculte vocile și nevoile celor din jur.
