Biserica de la capătul României. Lupta unui fost militar în Irak ajuns preot să-i ajute pe bătrânii și pe copiii dintr-o parohie din Deltă: „Dumnezeu mi-a zis: «Măi, tu rămâi aici!»”
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Absolvent de Teologie, dar ajuns în Armată, Ionuţ Iftimia s-a întors spre Biserică după șapte ani și un drum de zeci de mii de kilometri care l-a purtat prin Irak, Italia și Malta. Acum slujește într-o mică parohie de aproape 1.000 de locuitori din Tulcea, satul Sălcioara, comuna Jurilovca, unde e mereu ceva de lucru.
Cuprins:
Preotul Ionuţ Iftimia a ajuns în satul Sălcioara, fost 6 Martie, comuna Jurilovca, în anul 2019. Între Constanţa, unde s-a născut părintele, şi satul din Deltă distanţa e de 92 kilometri. Pe hartă.
În viaţă, ca să ajungă în mica parohie de pe malul Lacului Razim, preotul Ionuţ a făcut un ocol de mii de kilometri, în spaţiu, şi de peste 20 de ani, în timp.
Tatăl, sudor şi pugilist, mama, bucătăreasă
E un traseu cât o parabolă. Oricât ai umbla pe pământ, nu te poţi depărta de chemarea ta. De „acel lucru pe care am fost rânduit să-l fac pe lumea asta”, cum spune părintele din Sălcioara. Are 41 de ani. Din gimnaziu, îşi aminteşte el, a început să se apropie de biserică. Să cânte la slujbe. Are o voce destul de bună de tenor. De la o duminică la alta, s-a înfiripat gândul să urmeze Facultatea de Teologie.
De unde a apărut acest gând? Nu se ştie. Mister. Părintele spune că „din dragoste” a ales calea preoţiei. Nimeni din familia lui nu-i împărtăşea preocupările legate de biserică. Tatăl părintelui era sudor de meserie, fost pugilist la clubul Farul Constanţa. A făcut parte din lotul național de box, alături de Francisc Vaştag.
„La club sunt şi acum medaliile câştigate de el la competiţii. Mama e bucătăreasă, iese la pensie în septembrie anul ăsta. Nu m-am gândit să calc pe urmele tatei, nici un moment. Adică am făcut handbal, la Hidrotehnica, în Constanţa, am fost în turnee cu echipa, jucam extremă. Dar cred că nu mi-a fost rânduit să slujesc un sport de performanţă, ci să-l slujesc pe Dumnezeu”.
„Ziua munceam, noaptea învăţam”
Când avea 16 ani, Ionuţ Iftimia a rămas fără tată. „Mama s-a trezit singură, cu trei copii. Mai am un frate, Ciprian, şi o soră, Iuliana. Eu sunt cel mai mare şi pe mine m-a trimis mama la bunici, lângă Vatra Dornei, să aibă grijă ei de mine. Am întrerupt şcoala. M-am angajat într-o brutărie şi am urmat liceul la seral. Ziua, munceam, la brutărie, noaptea, cu pătura în cap şi lanterna, învăţam pentru Bac şi facultate”.
A dat examenul de admitere. „Toţi băieţii veniseră cu părinţii lor. Eu eram singur. Mă întrebau: măi, dar tu nu ai pe nimeni? Îl am pe Dumnezeu, le răspundeam. Şi chiar aşa era. Am luat examenul. Am făcut facultatea. Dar nu mă gândeam că o să primesc o parohie. Trebuie să aştepţi mult pentru asta. M-am dus la armată, am făcut stagiul, am rămas acolo”.
Infanterist la Topraisar
Înainte de preotul Ionuţ Iftimia, a existat caporalul Ionuţ Iftimia. Ca în „Roşu şi negru” al lui Stendhal, doar că în sens invers. Iar în povestea tânărului constănţean, apare din când în când Dumnezeu, care vorbeşte cu „măi”, ca să semene cu bunicii din nordul Moldovei.
La Batalionul 341 Infanterie Topraisar (județul Constanța), viitorul preot a primit oferta să intre în Garda Naţională, să păzească la Cotroceni. A refuzat. A mers, în schimb, cu „rechinii albi” în misiune în Irak. „Am văzut multe atunci, am fost şi în Kuweit. Sunt locuri acolo despre care se pomeneşte în Vechiul Testament”.
În 2010, Ionuţ Iftimia s-a retras din armată. A întâlnit o fată, Alexandra, cu ochi albastru închis, de la strămoşii bulgari, şi păr bălai, de la strămoşii lipoveni, şi s-a însurat.
Fraţii Alexandrei lucrau şi locuiau în Italia, aşa că tinerii căsătoriţi s-au mutat şi ei acolo. „M-am angajat într-o fabrică de mobilă, făceam scheletele metalice pentru canapele, paturi, fotolii. Muncă fizică. Mergeam la slujbă la biserica românească. M-au luat în corul lor. Aveau nevoie de cântăreţi. La o sărbătoare, a venit episcopul român de Italia şi m-a auzit cântând. M-a lăudat şi m-a luat la întrebări. I-a mustrat pe ceilalţi că mă ţin, chipurile, ascuns. Mi-a zis să-mi depun dosarul pentru hirotonie, că îmi dă parohie”. Peste câteva săptămâni, Ionuţ Iftimia era hirotonit preot la Roma.
Paroh în Malta
La parohia ortodoxă românească din Malta, preoţii nu rezistă mult. Un an, cel mult doi. „Pentru că eşti izolat, înconjurat de ape şi de străini. Nu poţi cere ajutor de nicăieri, trebuie să te descurci pe cont propriu. Eu am rezistat şase ani şi ceva. Când am ajuns acolo, biserica avea geamurile sparte şi păsările cuibăreau prin altar. Pe icoane era plin de găinaţ”. La plecare, preotul a lăsat în urmă un lăcaş renovat, în care, cu excepţia Sfântului Duh, nu mai zburătăcea nimic prin naos.
Era, de fapt, o fostă biserică catolică, veche de secole. Iar în jurul ei, pe străduţele mărginite de clădiri de piatră, slujbele de Înviere căpătau o rezonanţă deosebită. Răspunsul “Adevărat a înviat!” răsuna ca un tunet.
Pentru a se întreţine, părintele Iftimia s-a angajat la seminarul catolic, ca administrator la cantină. Avea deja doi copii, pe Alexandru şi Maria. Banii nu mai ajungeau.
„Când rămâneam fără nimic, se ivea câte cineva, care ne plătea pentru o slujbă de pomenire şi reuşeam să supravieţuim”. Când nu s-a mai putut, soţia şi copiii s-au întors în Dobrogea. De dorul lor, preotul Iftimia a cerut de la superiori să se întoarcă acasă şi astfel i s-a dat parohia din Sălcioara.
„Dumnezeu mi-a zis: Măi, tu rămâi aici!”
„De fapt, trebuia să ajung la Zebil, care e la vreo 40 de kilometri, mai departe. Dar Dumnezeu mi-a zis: măi, tu rămâi aici, la 6 Martie!”. 6 martie 1945 e data când s-a instalat primul guvern comunist în România.
După ’89, satele şi cartierele 23 August, 6 Martie, Gheorghiu-Dej şi aşa mai departe din România şi-au recuperat identităţile postbelice. Dar numele lor ateu durează încă în paranteză, ca urmele de seceră şi ciocan pe zidurile uzinelor. Şi uneori, din inerţie, din obişnuinţă, chiar şi Dumnezeu, iată, le cheamă după acest nume nefiresc.
Înainte de a se numi 6 Martie, satul a fost botezat, tot profan şi vremelnic, Vintilă Brătianu. Iar când a fost înfiinţat de turci, pe la 1600, s-a numit Karamankioi, „Satul Eroilor”. După turci, au venit bulgarii, apoi veteranii Războiului de Independenţă. În apele Goloviţei, partea Razimului dinspre sat, se oglindesc acum elicopterele turiştilor pentru care timpul înseamnă prea mulţi bani ca să-l pierzi hurducându-te în maşină.
Ionuţ Iftimia a rămas, aşadar, la Sălcioara, acolo unde mai locuiesc în jur de 1.000 de oameni. În Italia, a învăţat italiană şi a luat un atestat care dovedeşte că stăpâneşte această limbă. În Malta, a învăţat engleză şi a luat, de asemenea, un atestat de cunoaştere a limbii engleze. În comuna Jurilovca, se vorbeşte, pe lângă română, şi rusa lipovenilor. Cam 40 la sută dintre cei 4.000 de locuitori sunt ruşi lipoveni, ortodocşi de rit vechi. Există şi o comunitate adventistă destul de puternică.
„Tinerii nu prea dau la slujbă”
Părintele Ionuţ predă religia la toate şcolile din comună şi are în grijă comunitatea tot mai rarefiată de ortodocşi din Sălcioara. Împuţinată şi de biologie, şi de sărăcie. „Suntem câţiva care venim la slujbă duminica şi ăia suntem. Copiii nu vin, zic: mamă, du-te tu!”, spune o bătrână, odihnindu-se în strană. La rândul ei, când era tânără, “nu prea aveam timp de biserică, trebuiau crescuţi copiii”.
Dascălul observă şi el că „tinerii nu prea dau pe la slujbă şi nu ştim cum să-i facem să vină”. Cumva, mersul la biserică a devenit o ocupaţie pentru cei în vârstă, care nu au altceva de făcut şi sunt mai aproape, cronologic, deci mai presant interesaţi de cele veşnice decât de cele trecătoare.
Nepăsarea vecină cu abrutizarea e reduta pe care preotul Iftimia trebuie să o doboare pentru a resuscita spiritul comunităţii. Peste drum de biserică e un bar, câteva scaune şi mese unde se adună oamenii din sat. “De acolo, se uitau la mine şi la dascăl cum ne chinuiam să crăpăm lemne şi să le cărăm în biserică, să încălzim biserica pentru slujbă. Unul nu s-a ridicat să pună umărul”.
Nu e un motiv care să-l determine pe părintele Ionuţ să renunţe. Nevoile sunt mari, iar resursele, infime. Dar din Ceruri se aude când şi când câte un „măi” şi tânărul preot ştie că nu e singur şi că, deşi a ocolit atât, n-a greşit drumul.
La lucru în grădina Domnului
În Sălcioara, sunt mulţi bătrâni singuri şi bolnavi, multe familii cu copii, sărmane. Pensii mici, de 500-600 de lei, locuri de muncă, aproape deloc. „După puterile noastre, ne străduim să le venim în ajutor. Facem rost de rechizite, de alimente, de haine şi încălţări. „Lucrăm mult cu copiii. Soţia mea e logoped şi se implică şi ea. Facem activităţi cu elevii, pictăm, construim machete din hârtie, cântăm. Şi copiii răspund foarte bine, sunt încântaţi de tot ce facem. Am avea nevoie de un spaţiu dedicat acestor activităţi, sper să facem rost de el, în timp”.
Ce mai speră părintele Iftimia: să termine de renovat Biserica Sfântul Dumitru. E o biserică zidită la 1900, din cărămidă. Tencuiala e pe jumătate căzută. Sfinţii arhangheli, în uniformele lor de generali îngereşti, strălucesc în albastru şi argintiu la intrare.
„Mereu e de lucru în grădina Domnului, mereu e ceva de făcut. Trebuie să lucrăm mai mult duhovniceşte cu omul, deşi e foarte greu”. Să-l rupi pe om, după o zi de trudă, de răgazul în care uită de toate, inclusiv de sine, la barul din sat, e aproape imposibil. E mai uşor să despici marea decât să-l faci să traverseze drumul şi să intre în curtea bisericii. Pentru că toate schismele, cruciadele, toţi sfinţii şi toţi morţii încap pe acel drum. Pentru că nu e un drum, e o prăpastie.
La marginea lacului, în micul port de bărci Jurilovca, părintele Iftimia îşi face curaj. A ajuns la capătul pământului? “Şi da, şi nu. E o zonă binecuvântată, ca toată Dobrogea. Aici a fost Sfântul Apostul Andrei şi de aici a plecat creştinismul în toată ţara”.
Au trecut aproape două milenii de atunci şi multe s-au întâmplat şi cu creştinismul, şi cu românii, şi cu legătura lor. Le vorbeşti despre suflet oamenilor din Sălcioara, dar ei au gândul întors mereu la pâinea cea de toate zilele. Şi, când ţi-e lumea mai dragă, bătrânilor le mai scapă câte-un oftat cu „Era mai bine pe vremea C.A.P.-ului”. Deşi pe atunci satul se numea, ca nuca-n perete, 6 Martie şi mersul la biserică era atent monitorizat de autorităţi.
