Învățătorul Petruț Rizea, după un AVC suferit din cauza epuizării la școală: „Pur și simplu am căzut din picioare”. Mesajul pe care-l transmite celor din minister

„Nimeni nu vede dincolo de ușa clasei”

Petruț Rizea are 25 de ani și este învățător la Școala gimnazială „Sfântul Calinic” din sectorul 6 al Bucureștiului. Predă la o clasă de-a IV-a și ne-a spus că, dacă ar fi să se întoarcă în timp, tot în învățământ ar intra. Îi plac foarte mult copiii, îi pace să predea, să-i învețe, să le explice, iar pentru momentele acestea, când se află la catedră, în fața elevilor săi, s-a pregătit întreaga viață.

Meseria de dascăl însă nu este una romanțată, cum, poate, ar părea din afară. Și nici ușoară, cum cred mulți. „Mi s-a spus că învățătorii au cel mai ușor job din lume: program scurt, vacanțe multe și doar lucrul cu elevii. Am auzit asta de atâtea ori încât, uneori, aproape că am început să cred și eu. Dar nimeni nu vede ce e dincolo de ușa clasei”, ne-a mărturisit el. 

În ultimul an, Petruț Rizea a trecut printr-o perioadă grea și foarte agitată la școală, cu multă alergătură, stres, fișe de completat, rapoarte și alte documente, cu multe conflicte la clasă între elevi, dar și între părinți. Atunci a început să resimtă primele dureri de cap.

„Începuse să mă doară capul aproape zilnic, mai ales după ore, iar durerile erau însoțite câteodată de amețeală și vărsături. O perioadă, nu le-am dat mare importanță. Am crezut că sunt doar niște simple migrene care vor trece. Dar nu s-a întâmplat așa. Dimpotrivă. Fără să-mi dau seama, starea mi s-a agravat”.

Profesorul Petruț Rizea: „Pe CD se vedea o pată mare, albă”

Un astfel de episod s-a petrecut și în ziua de 24 aprilie, când profesorul a leșinat. „S-a întâmplat într-o vineri. Eram acasă, abia ce ajunsesem de la școală, când pur și simplu am căzut din picioare. Țin minte că mă pregăteam să corectez niște teste de evaluare națională. Nu știu cât am stat așa, oricum au trecut minute bune până m-am trezit”. 

După ce și-a revenit, speriat de ce i s-a întâmplat, Petruț și-a sunat cel mai bun prieten. Iar apoi, la îndemnul acestuia, după două zile, s-a dus la medic și și-a făcut un RMN. „Rezultatul a fost leziune cerebrală în lobul frontal, cu elemente demielinizante și suspect AVC, un diagnostic pe care l-a confirmat ulterior și medicul neurolog. Și, într-adevăr, în imagine, pe CD, se vedea o pată mare albă”.

Petruț s-a panicat, mai ales după ce ce a aflat cauzele: oboseala, stresul, surmenajul fizic și psihic. „Practic, era vorba despre viața pe care o duceam, stresul de la școală, implicarea de la clasă, eu sunt un om care se consumă foarte mult, muncește până la epuizare, nu fac lucrurile pe jumătate – urăsc teribil ideea «hai, că merge și așa». Nu. Nu merge și așa, pentru că tu ești dascăl și ai o responsabilitate uriașă față de elevii tăi”. 

Mediul i-a spus profesorului să-și schimbe stilul de viață, să încerce să se odihnească mai mult, să se relaxeze, să-și dedice timp pentru el. „Eu nu prea știu ce înseamnă asta. Dar, se pare că trebuie să învăț”. 

Educația, îngropată de birocrație: fișe de progres, planificări de activități și rapoarte peste rapoarte

L-am rugat pe Petruț Rizea să ne spună, concret, ce presupune meseria de învățător, dincolo de cele patru ore petrecute la clasă, care este volumul real de muncă al unui dascăl și cum de ajung oamenii din sistem la burnout. Asta, în contexul în care, privită din exterior, meseria de învățător nu pare deloc o meserie grea.

Răspunsul? „Cei mai mulți dintre noi suntem copleșiți nu de munca depusă la clasă cu elevii, ci de munca din afara orelor de curs. Iar eu, unul, nu m-am menajat deloc. Este și motivul pentru care am ajuns la capătul puterilor. Nu dau vina în totalitate pe școală, dar motivul principal pentru care am ajuns la colaps îl reprezintă oboseala și stresul cu care vine la pachet acest job”. 

Petruț Rizea se referă la toți anii în care a simțit că se luptă cu morile de vânt: cu părinții, cu colegii, cu birocrația, cu sistemul în sine. „Dar m-am încăpățânat să fac lucrurile corect, cum trebuie, ca la carte, așa cum am învățat eu că trebuie făcute”.

O dată pe lună sau o dată la două luni, Petruț Rizea trebuie să întocmească, pentru fiecare elev în parte, o fișă de progres. Sunt statistici ale evoluției fiecărui copil într-o anumită perioadă de timp. „Sunt obligatorii. Însă, de cele mai multe ori, inspectoratul școlar ne solicită aceste rapoarte pe ultima sută de metri, de azi pe mâine”. 

Urmează planificările pentru fiecare activitate organizată la clasă. „Dacă vreau să chem în vizită anumite persoane – reprezentanți ai anumitor instituții, actori, muzicieni – eu trebuie pentru fiecare astfel de activitate să fac câte un dosar cât degetul de gros cu regulament, cu dispoziții, cu cadrul legal, cu acorduri”. 

Mai mult, când activitatea de desfășoară în afara școlii, este nevoie de acordul tuturor părinților. „Mă agit, umblu după ei, stau după fiecare în parte, le reamintesc, îi rog. Într-o zi, pentru toată tevatura asta am stat în școală trei ore în plus. Doar pentru niște semnături. Este frustrant”. 

„Când credeți că le fac pe toate? Noaptea, evident”

Petruț Rizea ne-a spus că sistemul funcționează bătând, de fapt, pasul pe loc, iar profesorii au ajuns să fie și jandarmi la clasă, și mediatori între părinți, și secretari, și contabili, și oameni de PR sau marketing. „Ne opintim în tot felul de probleme birocratice. La finalul zilei, realizezi că ai pierdut atât de mult timp cu acte, dosare, rapoarte, fișe încât, iată, s-a făcut seara, iar tu nu ai apucat să-ți planifici lecția pentru a doua zi”.

Nu mai vorbim despre momentele în care învățătorul trebuie să implementeze la clasă un anumit proiect: „Nu vreți să știți ce presupune pregătirea conținuturilor și a activităților specifice proiectului respectiv. Când credeți că le fac pe toate? Noaptea, evident!”.

Apoi, la final de modul școlar, învățătorul trebuie să facă o situație a absențelor și a calificativelor fiecărui elev. „Este un document pe care ni-l cere conducerea școlii. Fiecărui elev i se numără absențele motivate și nemotivate, apoi calificativele: câți de „bine” a luat, câți de „foarte bine” a luat și tot așa. Pe baza acestor informații încheiem un raport”. 

Dar nici inspectoratul școlar nu se lasă mai prejos: cere cand te aștepți mai puțin tot felul de situații școlare, cu date limită aproape de pe-o zi pe alta. „Dă-mi aia, dă-mi ailaltă, vreau și aia, și cealaltă..iar mâine ai termen limită. Însă timpul în care poți să strângi aceste documente este de ordinul zilelor sau chiar săptămânilor. Ei, nu contează, descurcă-te cum poți!”

„M-am dus în cimitirul Bellu să culeg frunze pentru ora de AVAP”

Toată această muncă este depusă de învățători dincolo de cele patru ore, timp petrecut efectiv cu elevii la clasă. „Sunt zile în care ajung acasă, dorm două ore, iar apoi mă așez la birou și nu mă mai ridic decât la unu, două noaptea. După ce termin cu hârțogăraia, îmi pregătesc materialele pentru a doua zi”.

Este vorba despre materiale educaționale gândite în funcție de vârsta copiilor și de gradul lor de înțelegere, dar care să-i atragă, care să facă activitățile respective interesate. „M-am dus, odată, în cimitirul Bellu să culeg frunze să lipim. Altă dată, am plecat să adun pietricele să facem nu știu ce activitate la AVAP. Fiecare lecție trebuie adaptată, însă fac aceste lucruri în timpul meu liber”. 

Mai mult, învățătorii sunt obligați să întocmească planuri individualizate de învățare pentru fiecare elev în parte. „Nu mai faci asta doar pentru elevii cu CES, faci pentru toți: vezi ce parcurs educațional au avut până într-un anumit moment și, în funcție de asta, le dai materiale individualizate. Când credeți să fac toate astea? Tot noaptea! Cât mai dorm? Nici nu mai contează. Dar a doua zi eu trebuie să fiu la clasă prezent, activ, atent, implicat, concetrat. Și să rezist în fața a 25 de copii energici, cu chef de viață, cu poftă de joacă”. 

Profesorii, obligați să scrie rapoartele de mână. „Ca să fie conform cu originalul”

Dar birocrația nu se oprește aici. Învățătorul trebuie să verifice scutirile medicale pe care le aduc elevii pentru motivarea absențelor. „Până și asta tot noi o facem. Iată altă chestie pe care nu am înțeles-o: de ce trebuie eu, profesor, să verific dacă scutirile medicale sunt conforme? De ce nu se ocupă cei de la cabinetul școlar de asta? Vă dați seama că iau fiecare scutire la mână, verific ștampila și toate datele trecute acolo? Este absurd!!”.

Dar o face și pe asta. Și o face de fiecare dată, fără excepție, pentru că nu vrea să fie luat prin surprindere de vreo inspecție.

„Am colegi care au fost nevoiți să predea toate documentele odată, pentru că nu le-au întocmit la timp. De exemplu, trebuie să facem câte un proces verbal la încheierea fiecărui modul în care spunem că am încheiat situația elevilor la purtare. Și trebuie scris de mână!! Să fie conform cu originalul. Apoi, trebuie să gândesc materiale pentru educația remedială, e nevoie și de o planificare a lecțiilor acolo, că nu faci orele acestea așa, haotic”. 

Petruț Rizea trebuie să organizeze din timp și programele „Școala Altfel” și „Săptămâna Verde”. „E foarte multă alergătură dacă planificăm ieșiri în afara școlii. Dar nu contează, eu vreau să-mi scot elevii în aer liber. Însă trebuie să mă zbat singur: să vin cu idei, să contactez oameni, instituții, să dau telefoane, mailuri, să cer aprobări, să fac documentația necesară, apoi să mă duc la director, să-mi aprobe ieșirea, să mi se ștampileze documentele. De multe ori, nu primești aprobarea în aceeași zi, așa că te duci din nou și stai pe la uși. Sau ai nevoie de un număr de înregistrare de la secretariat, dar doamna secretară nu este în birou, că umblă cu treburi prin școală…și iar trebuie să aștepți”.

Petruț Rizea a încercat într-un an să îi implice și pe părinți în organizarea acestor mici ieșiri, însă nu a fost deloc productiv. „Au început să se certe între ei. Unii voiau să meargă într-un loc, alții în alt loc și dă-i scandal. Mi-am zis atunci că nu voi mai proceda așa”.

Nici acasă, când ajunge, profesorul nu se poate rupe cu totul de școală. „Acasă, în timp ce-mi pregătesc lecțiile pentru a doua zi, încep telefoanele din partea părinților, întrebările, nemulțumirile, primești mesaje de la colegi, adrese de la inspectorat, ești anunțat pe ultima sută de metri că trebuie să predai cine știe ce rapoarte, fișe, acte, tot felul de documente și dosare. Se mai strecoară și un consiliu, printre altele, sau diferite proiecte în care chiar vreau să mă implic. Pentru că așa am fost învățat. Că trebuie să fiu activ, interesat, așa mi s-a spus că este bine. Ei, iată, se pare nu a fost chiar bine. Asta m-a costat sănătatea”. 

„Eu încerc să le fac un bine, ei mă reclamă la director”

Petruț Rizea ne-a mărturisit că este genul de om care se implică trup și suflet în meseria lui, se consumă psihic și emoțional mai mult decât ar trebui.

„Dacă observ, de exemplu, că un elev și-a schimbat comportamentul, că începe, dintr-o dată, să nu mai învețe atât de bine, dacă îl simt mai retras, mai tăcut, pe mine asta mă frământă foarte mult, mă îngrijorează, vreau să aflu ce s-a întâmplat, vreau să-l ajut și încerc să vorbesc cu părinții. Ce primesc în schimb, din partea lor? De multe ori, refuzul de a comunica, de a vorbi cu mine deschis despre problemele copilului. Unii părinți, deranjați, chiar m-au reclamat la director”. 

În clasă, între elevi, apar uneori conflicte pe care învățătorul ar trebui să le rezolve tot cu ajutorul părinților. „Știți ce am făcut astăzi la ora de matematică? Am rezolvat un conflict între patru elevi, care a avut loc la ora de sport. Vă dați seama, eu nu am putut să le spun e treaba voastră, descurcați-vă, eu trebuie să-mi fac ora. Nu. Am stat la discuții, am analizat, am vorbit cu ei. Unul era supărat, altul plângea, altul era nervos…a trebuit să găsesc o cale de mijloc..apoi, am dat mesaje părinților, aceștia s-au inflamat, au cerut sa vadă imaginile surprinse de camere…o întreagă nebunie! Iar eu, prins la mijloc”.

În general, părinții sunt cei care, prin modul în care comunică și se comportă, devin unul dintre principalii factori de stres pentru profesori.  „Unii refuză să coopereze, refuză să creadă că au copii problemă. Degeaba îi chem la școală căci, în loc să rezolvăm situația, ei încep să se certe între ei, devin agresivi verbal. Practic, nu ai cu cine să vorbești”.

Petruț Rizea ne-a mărturisit că, înainte de a intra în sistem, nu știa ce-l așteaptă. „Nu credeam că va fi ușor, dar nici nu credeam că mă voi lovi de atâtea probleme, că la 25 de ani, din cauza oboselii și a stresului, voi face AVC. Când intri în sistem ești al nimănui. Ai o problemă, te descurci singur. Înveți totul din mers; nu există nimeni care să te îndrume, să te ghideze, să-ți arate cum să procedezi. Nu există mentorat în școlile din România, iar tu, profesor tânăr, ești  aruncat în gura lupului”. 

„La două zile după AVC, m-am întors la școală. Nu puteam lipsi, nu avea cine să-mi țină locul”

La doua zile după accidentul cerebral suferit, Petrut Rizea s-a întors la școală. „Am anunțat conducerea despre ce s-a întâmplat vineri, am anunțat și părinții elevilor, dar luni a trebuit să vin la școală. Nu avea cine să-mi țină locul la clasă. Abia după am reușit să-mi iau liber două zile în care am mers la medic”.

Profesorul ne-a explicat că învățătorii nu au cum să lipsească de la școală, iar când au nevoie să meargă la doctor trebuie să anunțe cu zile bune înainte. „Mort-copt, vii la școală. Am colegi foarte bolnavi care vin cu dureri atroce câteodată, pentru că n-au ce face. Nimeni nu stă în locul lor la clasă. Iar când efectiv nu mai pot și nu mai vin, în școală se creează haos, agitație, scandal, neînțelegeri. Nimeni nu vrea să preia clasa respectivă sau nu există cineva calificat care să facă asta”.

Câteodată se întâmplă ca Petruț Rizea să apeleze la ajutorul profesorilor pensionari care au ore în cadrul programului Școală după Școală. „Și îi plătesc din buzunarul meu pentru orele pe care mi le țin. Rareori se întâmplă să pot vorbi cu vreo colegă să mă ajute acum, iar eu s-o ajut când va avea ea nevoie”. 

Petruț urmează în prezent un tratament, însă nu a intrat în concediu. „Îmi fac singur niște injecții și aia e. Mergem înainte. Am încercat însă s-o las puțin mai moale cu stresul. Nu mai pierd nopțile, încerc să mă organizez altfel, mi-am făcut, cât de cît, timp și pentru mine, pentru odihnă și relaxare..dar e greu. Pentru că tot nu mă pot rupe cu totul de școală. Gândurile tot acolo sunt, la copii, la ce am de făcut mâine, poimâine. Și mă simt și cumva…inutil. Când te afli într-o stare de productivitate maximă, iar deodată oprești motoarele, ai impresia că pierzi timpul, că nu mai ești util”.

La școală, când au auzit despre ce s-a întâmplat cu Petruț, colegii de cancelarie au fost foarte îngrijorați, iar mulți dintre ei au spus că, de acum înainte, vor avea mai multă grijă de sănătatea lor. Cât despre părinții elevilor săi, doar patru i-au urat învățătorului sănătate. 

Ironia sorții: Petruț Rizea a tratat în lucrarea de licență burnout-ul în rândul profesorilor

Ironie sau nu, lucrarea de licență a învățătorului tratează chiar fenomenul burnout-ul în rândul cadrelor didactice. „Am obținut atunci niște rezultate foarte interesante, legate de fapul că tocmai această ambiguitate de rol duce la epuizare psihică, fizică și emoțională în rândul profesorilor. Ajungi, practic, într-un moment în care ești împresurat din toate părțile de tot felul de sarcini și responsabilități, iar tu, la final, aproape că nici nu mai știi de ce ești acolo și care este, de fapt, rolul tău, scopul tău”. 

În lucrarea sa, învățătorul a ajuns la o concluzie: profesorii se confruntă cu emoții puternice care, la un moment dat, duc către burnout-ul emoțional, către epuizare. Care ar fi soluția salvatoare? Profesorii să fie lăsați să-și facă meseria lor de profesori, iar în școli să existe cabinete psihologice la care să aibă acces inclusiv cadrele didactice.

„Să fim doar profesori, nu și medici, secretari, polițiști, informaticieni, contabili etc. Fără birocrație ar fi mult mai ușor pentru noi să ne dedicăm 100% activităților la clasă și elevilor, ar fi mult mai ușor să găsim resursele de a merge mai departe, de a ne implica, de a fi cu trup și suflet în mijlocul copiilor”. 

”Domnule ministru, vă scriu dintre bănci încă pline de firimituri, foi mototolite și carioci fără capac“

Anul trecut, învățătorul Petruț Rizea i-a transmis fostului ministru al Educației, Daniel David, un mesaj. Era, de fapt, ultimul strigăt de disperare al unui om care încă mai spera într-o minune: cea a schimbării. O schimbare care, însă, nu s-a produs.

„Sunt zile în care ajung acasă și simt că nu mai sunt bun de nimic. Zile în care stau treizeci de minute în tăcere înainte să-mi pot scoate geaca. Zile în care mă gândesc că poate nu sunt făcut pentru asta, deși îmi doresc atât de mult să fiu. Pentru că, pe lângă emoțiile copiilor, port pe umeri și birocrația, și presiunile, și părinții grăbiți și uneori dificil de mulțumit, și regulile care se schimbă de la o lună la alta.  (…). Eu nu sunt decât un învățător tânăr, cu salariu mic, cu grijile mele, cu caiete corectate seara târziu, cu planuri refăcute în ultima clipă. Dar sunt și un om care ține la meseria asta cu încăpățânare, care iubește copiii și care ar vrea să creadă că nu e singur”.