Interviu cu Viorel Pașca: „Dacă mă închid, asta e, o să rezist cumva. Mi-e foarte greu să mă gândesc la asta”

„Mergeam în spital și căutam persoane care n-au pe nimeni. Le tăiam unghiile, le făceam masaj, îi spălam”

Reporter Libertatea: Domnule Pașca, dumneavoastră ați început să primiți bolnavi încă în 2006. Ce meserie ați avut, ce făceați înainte de asta?
Viorel Pașca: N-am avut o meserie anume. Adică, am terminat o școală profesională, dar n-am profesat în meseria respectivă. M-am angajat muncitor necalificat, la o fabrică de pantofi. Înainte de aceea, am păscut vacile, am fost la coasă, la plug. Sunt un om simplu, foarte simplu, crescut la țară. Sunt un om foarte simplu, de la țară.

Interviu cu Viorel Pașca: „Dacă mă închid, asta e, o să rezist cumva. Mi-e foarte greu să mă gândesc la asta” — Viorel Pașca. Foto: Eli Driu

– Cred că mulți dintre noi ne dorim să facem bine, atunci când vedem oameni necăjiți pe stradă sau… Pe dumneavoastră ce v-a motivat să vă înhămați la o muncă atât de grea?
– Nu am știut când am început că lucrurile vor evolua atât de mult și se vor dezvolta. Singurul lucru pe care mi l-am dorit în viață a fost să fiu de folos societății în care trăim. Am vrut să fiu de folos celor din jur. Am socotit că sunt un om privilegiat pentru că sunt sănătos, pentru că sunt normal la cap, pentru că am o familie bună și am socotit că e un privilegiu pentru mine să am o casă unde să locuiesc și așa mai departe. Și am zis „cu siguranță, alții n-au fost atât de norocoși. Aș vrea să le pot fi de folos. Aș vrea să aduc un plus de mai bine în viața acestora”. Și având două camere goale, mă gândeam la ce ar fi bune acele camere. Să nu stea două camere goale.

– Aici, în Dumbrava?
– În Dumbrava. Și într-o seară, am văzut la televizor o știre în care se spunea că au mai murit doi oameni de frig în România. Și atunci am zis „uite, sunt oameni care mor pe stradă de frig. Eu am două camere goale. Dacă aș pune patru bolnavi, patru-cinci persoane d-astea care n-au unde locui în camerele cele două, cu puțină cheltuială, cu puțin efort, s-ar putea rezolva problema lor și n-ar mai îngheța de frig pe străzi”. Acesta a fost declicul în seara aceea de iarnă din 2006, a fost lucru care mi-a schimbat viața pentru următorii zeci de ani. 20, până acum.

– Și de la două camere, ați început să construiți?
– După ce am primit primii bolnavi, de la spitale m-au sunat încontinuu, dacă mai am un loc, dacă mai am un loc, și atunci mi-am dat seama că e o nevoie reală și destul de mare.

– De unde au venit acei patru bolnavi, mai țineți minte?
– De la Spitalul Județean din Oradea și de la alte spitale din Oradea. Pentru că eu le spusesem că pot să primesc acasă bolnavi care nu au unde să se ducă la externare. Pentru că, în perioada în care am lucrat în Oradea, la o fabrică, după ce ieșeam de la serviciu, după ora 3.00 (după-amiaza – n.r.), mergeam în spital și căutam persoane care n-au pe nimeni – asta înainte de a mă căsători, aveam 20 de ani atunci -, și căutam persoane care n-au pe nimeni și stau în spital, pe care nu le vizitează nimeni. Și le tăiam unghiile, le făceam masaj, dacă stăteau de mulți ani culcați pe spate, îi spălam, le făceam baie, dacă era cazul, le duceam un suc, un compot, nu știu ce. Încercam să aduc un plus de mai bine în viața lor.

După câțiva ani, în 2006, când m-am gândit să primesc și eu bolnavi, mi-am adus aminte că în spital găsesc astfel de persoane. Am vorbit la spital și am spus „sunt persoane care la externare n-au unde să se ducă, deci merg în stradă?”. Și au spus „da, tot timpul avem astfel de persoane”. Pentru că în orice oraș sunt oameni ai străzii. Cât sunt sănătoși, nu încurcă pe nimeni. Problema e când oamenii ăștia se îmbolnăvesc, paralizează, îs cu cancer, le degeră picioarele și ajung în spital.

Ajung în spital fără asigurare, mulți fără acte, și așa mai departe. Iar din spital, când trebuie să se externeze, nu mai au unde. Și așa am primit primii bolnavi atunci. După aceea, s-a adus vestea că e unul mai cu probleme la cap care primește astfel de bolnavi acasă și au început să-mi trimită bolnavi și din alte spitale, după aceea din alte județe. Au trimis din toate județele țării. Nu există nici un județ care să nu fi trimis bolnavi. Pentru că lucrul ăsta s-a aflat. S-a aflat de la televizor, că au fost televiziuni pe aici care au filmat ceea ce facem noi.

„Eu am fost realist și am spus: «N-am cum să mă autorizez. Nu se poate!»”

– Asociația când v-ați făcut-o?
– La 10 ani după ce am început, în 2016. Se pune mereu întrebarea de ce nu am autorizație și așa mai departe… Niciodată nu mi-am propus să fac azil de bătrâni. Eu am altă viziune în privința asta. Azil de bătrâni, centru de bătrâni, nu știu cum li se mai spune… N-am vrut asta niciodată, urăsc să fie instituționalizat. Ideea de instituționalizat. Mie îmi place cuvântul „acasă”. Atunci, eu mi-am propus să fac casă în care să locuiască oameni. Și ei să se simtă „acasă”, să nu se simtă „instituționalizați”. Ori asta am făcut, nici nu m-am gândit eu la autorizație și eram legal, în ce sens? Legea spune că un om are dreptul să primească în casa lui pe cine dorește și câți dorește. Era atunci legea.

După câțiva ani s-a schimbat legea, că n-avea voie un om să primească numai 10 acasă. Dar atunci puteai să primești câți vrei. Erau zvonuri că prin București, pe nu știu unde, la o adresă sunt o mie de buletine. La noi, nu era așa. Noi am primit bolnavi, aveam dreptul să-i primim, ei aveau dreptul să locuiască aici. Li s-au făcut acte de identitate, locuiau cu acte în regulă aici, în buletin aveau adresa aici. Păi, și eu întreb: dacă omul avea adresa aici, unde era ilegalitatea? Ei locuiau aici, la adresa asta. Eu aveam dreptul să-i primesc, ei aveau dreptul să stea. Nu am văzut nicio ilegalitate. Și nimeni n-a putut să-mi demonstreze că era ilegal. Și nu aveam nevoie de autorizație.

Doar că, odată cu trecerea timpului, am ajuns la vreo 200 de oameni, în mai multe case. Fiecare casă e cumpărată de cineva, din donații. Pot să vă spun: casa asta s-a cumpărat așa, casa asta s-a cumpărat așa, casa asta a cumpărat-o un doctor, casa asta – om de afaceri cutare și așa mai departe.

– Ați primit donații și din străinătate?
– Da, mai târziu. Trei case sunt cumpărate de o fundație olandeză.

– Și din Statele Unite primiți donații?
– Mai rar, mai puțin. De la persoane fizice. De la români.

– Am văzut aici (pe o clădire din centrul de la Dumbrava – n.r.), pe o plăcuță scris că e donație făcută din partea domnului Ionuț Negoiță.
– Din București, da. Ionuț Negoiță a donat 50.000 de euro. Și după mai mulți ani, deci după vreo 10 ani, aveam vreo 200 de bolnavi, au venit autoritățile și au zis „băi, autorizează-te, trebuie să te autorizezi, să-ți faci asociație, să te autorizezi!”. Mi-au dat o carte groasă, în care erau scrise ce trebuie să îndeplinească o casă, o locuință, personalul și așa mai departe, o asociație, ca să fie autorizată să îngrijească bătrânii. Nu se putea. Era imposibil.

Eu sunt om realist și pragmatic. M-am uitat la casă, m-am uitat la ce scrie acolo: „n-are cum”. Ca să faci o casă să fie autorizată pentru a îngriji persoane în vârstă și așa mai departe, trebuie să o faci de la zero. Să faci schița, planul și să o faci după cum se cere. Pentru că nu poți o casă construită deja, casă de locuit, să o transformi așa. Trebuie să spargi toată casa. Pentru că nu corespund camerele, sunt o grămadă de cerințe. Nu se poate. Eu am fost realist și am spus: „N-am cum să mă autorizez. Nu se poate!”.

– Adică ce nu corespundea? Ce-i diferit?
– De exemplu, trebuie toaletă în fiecare cameră. Cum? Sparg tot? Sparg dușumeaua? Sparg tot? Sparg pereți? Canalizarea… Pe unde o scot? Prin coridor? Trebuie să modific tot. Apoi, scrie așa: nu contează că ai doi bolnavi, poți să ai doi, poți să ai cinci, casa aceea trebuie să aibă sală de primire, sală de tratament, sală de consultații, sală de nu știu ce. Păi, casa are trei camere cu totul. Ce sală de primire? Să primești ce? Deci, eu nu mi-am propus așa ceva. Eu voiam case de locuit, simple, pentru oameni. Deci una peste alta, nu aveam cum să autorizez acele case. Atunci, am scris instituțiilor, și nu numai atunci, în repetate rânduri: „vă rog, veniți și preluați bolnavii, dacă considerați că nu sunt regulă”.

– Asta când? În ce an?
– Acum 10 ani, de exemplu. În urmă cu 10 ani, am scris autorităților să vină să preia bolnavii. Am scris și în urmă cu trei ani, am scris și în urmă cu un an, am scris și în primăvara asta. „Veniți și luați bolnavii, dacă e o problemă”. Pentru că toți ziceau că „nu e autorizat, nu e autorizat”. „Haideți, domnule, și luați-i!”.

– Au venit și i-au luat, dar v-au luat și pe dumneavoastră.
– (râde) Asta-i amu…

„Puteau ieși, dar nu ieșeau. Să meargă unde? Ce să facă? Stăteau, jucau cărți”

– Vreau să vă mai întreb ceva. Am văzut imagini cu cruci din cimitirul unde au fost îngropați cei care au beneficiat aici de îngrijiri, pe care scrie „Necunoscut”. Ați avut multe persoane cu identitate necunoscută primite aici?
– Două, sigur, maxim trei. De a treia persoană nu mi-aduc aminte, dar ca să nu greșesc zic că poate trei. Două au fost.

– Când primeați bolnavi, mă rog, persoane vulnerabile, fără buletin, anunțați poliția?
– Nu. Mă anunțau ele pe mine, adică instituțiile. Doamnă, cum credeți că merg lucrurile? Vă dau un exemplu: primul bolnav necunoscut. Mă sună de la spital: „domnu’ Pașca, s-a găsit un bolnav căzut în gara mare din Oradea, l-a luat ambulanța și l-a adus la spital”. O dată ajuns la spital, ăștia descoperă că nu are acte. Trebuie identificat. Omul se face bine, își revine, îl tratează medicii și se face bine. În jur de 60 și ceva de ani avea.

Problemă: omul vorbea numai ungurește – aia nu ar fi fost o problemă, dar nu că vorbea ungurește, știa doar ungurește, dar avea un defect în vorbire, că nu-l înțelegeau ce spune. Și mai era și surd. Au încercat să-l întrebe, să discute, nu s-au înțeles cu el. I-au dat o foaie să scrie, a mâzgălit acolo ceva. Poliția a încercat să-l identifice. N-a reușit. S-a adunat un dosar cu demersurile făcute în încercarea de a-l identifica. Nu s-a reușit identificarea lui. Timp de un an a fost ținut în spital. Ilegal, în sensul că omul nu necesita spitalizare. Dar unde să-l trimită? Nu-l ia nimeni.

Așa că l-au ținut un an în spital în Oradea, mi-a și spus asistenta socială: „domnu’ Pașca, când veneau în controale, îl ascundeam prin vestiare, pe nu știu unde, să nu-l prindă aici pe omul ăsta. Dar ce să facem cu el?”. Și până la urmă, au hotărât să-l trimită la Dumbrava. Omul a venit și a stat aici. Aici a dormit, în casele astea. Dimineața mergea până la magazin, își bea cafeaua, că-i dădea lumea, că n-a avut niciun leu, vă dați seama că n-avea bani, fiind necunoscut. Venea înapoi, după-amiaza mergea iar. Devenise mascota noastră, deci tot satul îl știa.

– Dar el avea probleme psihice?
– Ușor, ușor, foarte puțin. Tot satul îl cunoștea. Și omul a stat la mine opt ani. După opt ani a decedat. În 2016, cred că a decedat.

– Din ce cauză a murit?
– Păi, îmbătrânise, avea șaptezeci și ceva de ani, avea și bolile lui. A fost dus la spital, a venit înapoi. Deci, a durat un pic boala lui. A murit, m-am dus la poliție: „Domnilor, știți cazul ăla?”, „ Da, cum să nu știm.” „A murit”. Au luat acte, au făcut ce trebuia făcut, ca să-l putem înmormânta, că nu-l poți înmormânta fără acte.

– Și pe certificatul de deces ce au scris?
– Necunoscut. Persoană neidentificată. Și atâta vâlvă se face!

– Deci numai trei spuneți că au fost?
– Doi, sigur. De-al treilea nu mi-aduc minte. Dar zic eu trei, că poate a mai fost unul. Și să nu zică lumea că mint. Eu de doi știu.

– Cum îi spuneați acestui necunoscut?
– Toni. Întrebați oamenii în zonă.

– Deci Toni, spuneți dumneavoastră, putea să iasă de aici? Mergea la magazin.
– Toni putea să iasă, că era sănătos. Adică, sănătos: mergea pe picioare.

– Dar restul celor care beneficiau de serviciile dumneavoastră puteau ieși?
– Puteau ieși, dar nu ieșeau. Nu vedeți că ușile-s deschise? Să meargă unde? Ce să facă? Stăteau, jucau cărți. Deci puteau să iasă, dar n-au ieșit. Imaginați-vă că în casa asta erau 15 bolnavi. 14 erau cu scaun cu rotile. Adică nu 14 cu scaun cu rotile, mai puțini cu scaun cu rotile, dar erau alții care nu se sculau din pat, erau imobilizați. Dar îi scoteam noi. Niciunul nu a stat pe pat toată ziua. Totdeauna îi scoteam să stea și în picioare, să nu facă escare și așa mai departe.

Deci, acesta a fost primul necunoscut. Vi-l spun și pe al doilea, dacă vreți. Din București. Băiat tânăr, vreo 30 și ceva de ani, îl lovise o mașină în București. Nu știu de unde au considerat ăia din București că ar fi din Oradea. L-au pus în ambulanță și l-au trimis la Oradea, în comă, în stare vegetativă. Omul ajunge în Oradea, ăștia din Oradea ce să-i facă, că nu mai aveau ce să-i facă, au zis că îl trimit la mine, eu am zis: „nu mi-l trimiteți fără buletin”. I-au făcut buletin, adică i-au chemat pe cei de la Evidența Populației, nu știu cum…

– Dar poliția a anunțat-o? Știți de ce vă întreb? Eu m-am ocupat foarte mulți ani de copii dispăruți și de persoane dispărute, în general. Și poliția trebuie anunțată atunci când vine un necunoscut, ca să compare ADN-ul celor dispăruți…
– Totdeauna am anunțat-o. Mai mult de atât, să vă mai spun și altfel. Vedeți omul ăsta? (ne arată o poză – n.r.) A fost o persoană fără buletin, fără nimic. Dar știam cine e că, în fine… Omul ăsta a fost lovit de o mașină. A ajuns în comă, în Oradea, în spital, după care ni l-au trimis la Dumbrava, așa cum arată aici, în comă. 3-4-5 zile, nu știu cât timp a durat până a murit omul ăsta, noi l-am hrănit pe sonda asta. După ce a murit, am sunat la poliție. Știți de ce am sunat la poliție?

Pentru că era victimă de accident rutier. Am sunat la poliție, au venit poliția, au venit criminalistica, i-au făcut autopsie și după aceea l-am înmormântat. Asta încerc să spun. Nimeni n-a ascuns aici nimic. Ce să ascund? Au venit de câte ori a fost cazul, a venit criminalistica, că am avut mai multe victime în urma unor bătăi. Doar pe ancheta socială scria: „victimă a violenței” că nu știu ce, îl trimitea la Dumbrava. Dacă murea, după ceva timp, sunam în poliția, venea criminalistica, îl ducea, îi făcea autopsie, venea înapoi. Toată lumea are impresia că cine știe ce-am ascuns. Nu am ascuns niciodată nimic, că nu aveam ce să ascund, domnule.

„2.000 de oameni au plecat. S-au făcut bine și nu le-a convenit să stea fără țigări și fără băutură”

– O altă acuzație e că le confiscați telefoanele mobile. Aveau telefoane mobile?
– Doamnă, din câți bolnavi veneau aici, câți credeți că aveau telefoane?

– Nu știu, spuneți-mi dumneavoastră.
– Oamenii ai străzi. Da, domnule, aveau telefoane fără cartelă, aveau telefoane care nu funcționau, unul a venit cu 10 telefoane odată. Nu știu de unde le-a furat sau ce-a făcut cu ele, nu mergea niciunul. Deci, veneau. Când veneau aici, unii aveau un bagaj, alții n-aveau nimic. Dacă aveau lucruri de valoare, aveau 100 de lei să zicem, din cerșit, din nu știu ce, „nu ai ce cumpăra aici cu ei. Și dacă ai fi avut ce cumpăra, nu aveai voie să-ți cumperi tu, care aveai suta de lei și mai erau 14 în casa ta, care n-aveau niciun leu.

Și tu îți cumperi și stai și zici… Nu, domnule, nu-mi faci asta”. Aici aveam niște reguli foarte stricte. N-a fost nimeni obligat la nimic. Fiecare a ales să respecte regulile, să fie de acord cu ele sau să plece. Cum se explică că 2.000 de oameni au plecat? Pentru că s-au făcut bine și nu le-a convenit să stea aici, fără țigări și fără băutură.

– Câți oameni ați avut în total?
– 3.500, cam așa. De ce să stea el sănătos aici, după ce s-au făcut bine? Că nu veneau aici oameni sănătoși. Numai, depinde de situație, dacă era bătrân și nu mai putea munci și nu știu ce, chiar dacă nu era bolnav… Am avut un om în scaun cu rotile, sănătos tun. Numai că nu putea umbla. Avea probleme cu picioarele. Dar în rest, nu suferea de boli. D-aia zic că erau reguli. Nu vii aici cu bani sau… Eu n-am avut o grămadă de sfinți aici. Am avut alcoolici, am avut oamenii care furau, care nu știu ce…

Venea unul cu bani. Dacă-i fura banii, suna: „Poliția! Mi-a furat banii!”. D-astea îmi trebuie mie? „Dom’le, ai bunuri la tine de valoare, banii, chestii. Le luăm. Le punem aici, punem etichetă, numele tău. Când pleci, aci sunt”. Nu le-am luat. Ei le-au pus deoparte, pentru că au vrut să stea. Cel care n-a vrut a zis „nu accept”. Și a plecat.

Vă dau exemplu: om din Botoșani. Relativ sănătos, în sensul că putea umbla pe picioarele lui. A venit aici. Ăștia veneau plini de mizerie, plini de păduchi, râie. Prima regulă de cum au intrat pe poartă e să se spele. „Te bagi la baie, tuns, spălat, bărbierit, despăducheat, tăiat unghiile”. Asta era lege, regulă. Bun, a venit unul din Botoșani, zic: „la baie”. „Nu, că eu nu mă spăl”. „Dom’le, treci la baie”. „Nu, că nu mă spăl”. „Ai de ales: intri sau pleci”. „Plec!”. S-a întors înapoi, ambulanța plecase și-a plecat înapoi la Botoșani, habar n-am cu ce. S-a dus înapoi, pentru că n-a vrut să se spele.

Ce vreau să spun cu asta? Aveam reguli. Omul, dacă voia, accepta, dacă voia, nu accepta. Scrie: „totodată, menționăm că i s-a dus la cunoștință că din momentul intrării în centru trebuie să se conformeze și să respecte regulamentul de ordine interioară din centru”. Dacă vrea. Și oamenii aveau o declarație de consimțământ unde semna că este de acord. Ce credeți că am încercat prin asta? Să-i deposedez de bunuri? Nu, totul era spre binele lui. Adică, îi luam și puneam acolo țigările, sticla de băutură, dacă o avea la el – „Diana” era, d-aia de frecție. De ce am făcut asta? Nu spre binele lor? Plus de asta, nu i-am obligat. Dacă voiau, bine. Dacă nu, nu.

„Nu m-am hotărât dacă să-mi pun bagaj pentru a rămâne în arest. Cred că nu o să-mi pun… Numai așa, să am speranță.”

– Câte zile ați stat în arest?
– Una. O noapte. Nu mai vreau alta.

– Și cum a fost?
– Păi, gândiți-vă că acolo era un fum de-l tăiai cu cuțitul.

– În arestul central ați fost, nu?
– Nu știu. O secție de-acolo, nu cred că la central.

– Și câți erați în cameră?
– Vreo șase. Pe saltea n-aveam cearșafuri. N-am avut pernă.

– Pentru ce fapte erau închiși ceilalți?
– Unul viol, unul crimă, unul nu știu ce, tot câte chestii de astea. Toată noaptea a mers televizorul, nu s-a oprit, și dimineața mergea, încontinuu. Se culcau târziu, gălăgie, acolo e teroare. Acolo se respectă regulile, legile? Nu. Păi cum, să se fumeze în cameră? Dar la mine…

– Peste câteva ore se judecă contestația la măsura dispusă de Tribunalul București. Aveți emoții?
– Din punctul de vedere a nevinovăției mele, n-am nicio emoție. Dacă e un om normal și înțelege că am făcut bine și că, dacă am greșit, am greșit încercând să fac bine și nu mă încadrez eu nici la grup infracțional organizat, nici la trafic de persoane, n-am nicio emoție. Emoția mea sau frica, temerea mea este că, dacă nimeresc pe cineva care are deja în cap că eu trebuie să fiu închis sau că nu-l interesează aspectele astea, atunci am o problemă serioasă.

– Dar aveți încredere în justiție?
– Nu știu dacă să am sau să n-am. Pentru că se vorbesc prea multe despre justiție.

– Și despre dumneavoastră se vorbește prea mult…
– Exact asta este problema. Se vorbește mult despre mine și ce se vorbește despre mine. Ei, așa se vorbește și despre justiție. Unii spun bine, unii spun rău, eu ce să cred? O să cred când o să fiu acolo și o să văd. Uite, data trecută (la Tribunalul București – n.r.), judecătoarea a ascultat, i-am explicat și a hotărât. Nu știu. Nu pot decât să am încredere, că n-am de ales.

– Plecați pregătit să vă întoarceți?
– Încă nu m-am hotărât dacă să-mi pun bagaj pentru a rămâne sau nu. Cred că nu o să-mi pun… Numai așa, să am speranță. Că, dacă m-o închide, asta e, o să rezist cumva. Nu știu, mi-e foarte greu să mă gândesc la asta. Deci, prefer să nu mă gândesc, că dacă mă gândesc, mă supăr. Și dacă mă supăr, nu câștig nimic. Mai bine, stau așa, mă fac că… Păi, nu sufăr după aia destul, să mai sufăr și înainte? Și dacă se întâmplă, măcar sufăr de atunci, nu sufăr înainte. Dacă nu se întâmplă, de ce să sufăr degeaba? Și încerc să nu mă gândesc, dar nu pot, tot mă mai gândesc. Dar încerc să nu mă mai gândesc să văd. Dar dumneavoastră, dacă stați aici, mă așteptați sau plecați?

– Vă așteptăm.
– Mă așteptați? Ajung mâine seară? Sau poimâine (vineri – n.r.) dimineață? Că s-ar putea să se dea răspunsul mai târziu.

– Nu știm. Instanța va decide.
– Știu, asta zic că s-ar putea să se amâne pronunțarea până a doua zi. Sau noaptea târziu, și așa că trebuie să vin. Doamnă, am conștiință împăcată, credeți-mă.