Vot ce zboară se mănâncă | Editorial de simona catrina

Am fost la vot (aplauze). Acolo este ţara mea şi dracul meu cel românesc. Secţia era într-un liceu, normal. De fapt, erau patru secţii înghesuite acolo, aşa că eu şi soţul meu am stat împăiaţi vreo trei minute, până am aflat care erau listele unde trebuia să ne spovedim noi.
Ne-am întâlnit cu un vecin care ne-a scos din tâmpeală, ne-a arătat unde suntem repartizaţi. În uşă, ne-am zâmbit la vedere şi ne-am înjurat în gând cu un alegător onest, care ne-a pocnit cu plasa plină de cartofi peste gambele noastre sensibile.
Evident, nu era de demnitatea lui să-şi ceară scuze, aşa că ne-am asumat vânătaia şi am purces la procedura în vigoare. Cumpărăturile mai întâi, soarta ţării poate să mai aştepte. Comisia de votare era alcătuită din trei mamăi şi doi tatăi. Toţi octogenari, trăiască ei şi familiile lor. Eu m-am căsătorit cu un om nevinovat, acum şase luni, doar că nu mi-am schimbat buletinul (am decis împreună că, dacă nu divorţăm într-un an, abia atunci pun cerere la poliţie).
Deci, m-au expediat la litera cî, în timp ce soţul a fost îmbrâncit la litera rî. Ochei, totul merge uns – fusei eu mândră de patria mea. Când mă simţeam sigură pe mine, îmi trimite frate-miu sms din Canada: “În Calgary nu există consulat românesc, ăştia vor să facem 800 de kilometri la Vancouver, să votăm?!”.
Am luat-o ca pe un strănut retoric, normal. I-am spus să nu voteze, naibii, că nu merită benzina, apoi am intrat în cabină, să-mi aleg preşedintele. Am trântit ştampila atât de tare pe un nume, de mi-a fost frică să nu vină bodyguarzii după mine, să mă ia de glugă. Înainte de a ieşi eu din cabină, a intrat o tanti peste mine.
I-am spus “ocupat”, ca la wc, dar ea ţinea perdeaua crăcănată şi aştepta să dau în marşarier. M-am uitat la dânsa cum se uită barza la broască. N-aveam cioc, altfel aş fi făcut-o un fel de tochitură. I-am spus, cu miere-n glas şi boia în gând, că mai erau cinci cabine libere, deci poate să se ducă învârtindu-se în alte cutii.
A venit bărba-su, care m-a sfătuit, cu o înjurătură din folclorul nostru inestimabil, să mă grăbesc şi s-o tund de-acolo. Am plecat, ca să n-o iau pe cocoaşă de la un hodorog, asta era culmea umilinţei. În ţara asta, nu ne trebuie preşedinţi noi, ne trebuie un ADN nou. Suntem nişte ciudaţi şi, indiferent pe cine am alege, rămânem tributari unor fiţe patologice. Poporul ăsta are o boală grea, care se tratează doar cu şantajul, cu ceaiul de tei sau cu Vlad Ţepeş.

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE