Învățătorul Petruț Rizea, mărturisire șocantă despre lupta cu depresia: „Elevii mei, singurul motiv pentru care mă ridic din pat și mai vin și mâine la școală”
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Învățătorul Petruț Rizea, cel care a suferit un AVC din cauza oboselii cronice și a epuizării la școală, a făcut o mărturisire pe care puțini au curajul să și-o asume public: de 10 ani suferă de depresie, o boală nemiloasă și nevăzută, iar de multe ori elevii săi, care îl așteaptă în fiecare dimineață în clasă, sunt singurul motiv care-l fac să se trezească dimineața, să se dea jos din pat și să continue „pentru încă o zi”. Este adevărat, copiii nu i-au vindecat depresia, spune el, dar i-au oferit, fără să știe, sentimentul că este necesar și că prezența lui contează. „În timp ce eu am încercat să le ofer lor ceva bun, ei îmi ofereau, fără să știe, un motiv să mai vin și mâine”, mărturisește învățătorul, într-un mesaj postat pe pagina sa de Facebook.
Cuprins:
Petruț Rizea: „De zece ani trăiesc cu depresia. Uneori, nu mai știu foarte bine unde se termină ea și unde încep eu”
„De zece ani trăiesc cu depresia. Mi-e greu să scriu fraza aceasta atât de simplu, pentru că zece ani înseamnă o bucată enormă din viața mea. Atât de mare, încât uneori nu mai știu foarte bine unde se termină ea și unde încep eu”, mărturisește Petruț Rizea. „Am învățat să funcționez cu ea. Să mă ridic. Să mă îmbrac. Să merg la muncă. Să răspund oamenilor. Să râd. Să fac planuri. Să par bine”. iar din exterior, lucrurile păreau în regulă. Era văzut de cei din jur ca fiind un om energic, ambițios și implicat, care avea mereu ceva de făcut. Dar această imagine nu era decât o impresie căci realitatea pe care o trăia era cu totul diferită. „Nu știau cât de diferit arătau uneori lucrurile după ce rămâneam singur”, spune Petruț Rizea.
Pentru învățător, școala avea să devină colacul de salvare, fiind mai mult decât un simplu loc de muncă. În perioadele cele mai dificile, spune Petruț Rizea, copiii pe care îi avea în clasă au fost motivul concret pentru care a continuat să se ridice din pat.
„Există ceva ce mi-e greu să recunosc fără să mi se pună un nod în gât: munca mea cu copiii m-a ținut viu în foarte multe momente”. Iar dascălul nu vorbește în metafore și nici în fraze frumoase despre profesia de dascăl. Pentru că au fost multe dimineți în care nu găsea prea multe motive să se ridice din pat, însă știa că în clasă îl așteaptă niște copii care aveau realmente nevoie de el. „Dar mă ridicam pentru că știam că mă așteaptă niște copii. Că trebuie să intru pe ușa clasei. Că cineva o să-mi spună „Bună dimineața!”. Că cineva o să ridice mâna să-mi povestească ceva ce pentru un adult pare complet neimportant, dar pentru el este tot universul. Și mă duceam”.
„Elevii mei, un motiv să mai vin și mâine”
Uneori, o făcea după nopți dificile, alteori obosit și fără chef însă, indiferent de cum se simțea, Petruț Rizea intra în clasă. „Poate frânt pe dinăuntru, poate după o noapte în care mă luptasem cu propriile gânduri, poate fără niciun chef de viață. Dar intram în clasă”.
Iar acolo, timp de câteva ore, se întâmpla ceva aproape magic: „Pentru câteva ore nu mai eram omul care încerca să se suporte pe sine. Eram învățătorul lor. Trebuia să explic, să ascult, să răspund, să mă enervez uneori, să râd alteori, să leg un șiret, să împac doi copii, să spun „mai încearcă o dată”, să observ o mână ridicată, o privire tristă, o literă scrisă mai frumos decât ieri”. Dascălul se referă la lucruri mărunte, gesturi aparent mici, de zi cu zi, dar care pentru el au căpătat o importanță uriașă. „Lucruri mici. Dar în anii aceștia lucrurile mici au fost, uneori, cele care m-au ținut legat de viață”, spune el.
Elevii nu au știut prin ce trecea învățătorul lor. Și, spune Petruț Rizea, nici nu trebuiau să știe. Căci responsabilitatea durerii pe care o resimțea nu a fost niciodată a copiilor. El era adultul și rolul lui era să aibă grijă de ei. Nu invers. Dar, privind în urmă, poate spune că relația cu elevii l-a ajutat să meargă mai departe. „În timp ce eu încercam să le ofer lor ceva bun, ei îmi ofereau, fără să știe, un motiv să mai vin și mâine”.
De aici vine, spune el, și legătura puternică pe care a dezvoltat-o cu profesia. „Poate de aceea m-am legat atât de tare de meseria asta. Pentru mine școala nu a fost doar locul în care mi-am câștigat salariul. A fost, în anumite perioade, singurul loc în care simțeam că prezența mea are un rost imediat și concret”.
Petruț Rizea: „Copiii nu mi-au vindecat depresia. M-au ajutat să trăiesc cu ea”
Pentru un om care se luptă cu depresia, sentimentul că este necesar poate deveni esențial, spune învățătorul. „Cineva avea nevoie să fiu acolo. Nu peste un an. Nu când voi fi «mai bine». Atunci. În dimineața aceea.” Iar acest lucru a contat enorm. „Când depresia îmi spunea că nu mai contează mare lucru, aveam în fața mea niște copii pentru care conta dacă vin sau nu la școală”.
Petruț Rizea recunoaște că depresia nu a dispărut niciodată însă a putut trăi puțin mai bine cu ea. A devenit suportabilă. „Am plecat de multe ori de la școală și depresia era tot acolo. Nu au vindecat-o copiii și nu vreau să romantizez asta”. După ce ajungea acasă, reveneau și golul, oboseala și întrebările din sufletul său. Căci zilele dificile nu dispăreau pur și simplu. Dar, pentru câteva ore, fusese prezent, fusese necesar, fusese el. „De aceea, când spun că iubesc ceea ce fac, nu este o formulă frumoasă pentru Facebook”.
După zece ani de luptă cu depresia, învățătorul spune că a pierdut zile și luni în fața bolii, că a obosit, a sperat, a căzut și s-a ridicat. „Meseria asta este amestecată cu propria mea poveste într-un fel pe care nu l-am spus prea des. În timp ce eu am încercat să cresc copii, fără să știe, niște copii m-au ajutat și pe mine să continui”, spune Petruț Rizea.
„De zece ani mă confrunt cu depresia. Am pierdut în fața ei zile, luni, bucăți din mine. Am obosit. Am sperat. Am căzut. M-am ridicat. Am pretins că sunt bine atunci când nu eram”. Iar, uneori, spune el, nu a avut nevoie de mai mult de atât. „Dar, printre toate acestea, în fiecare zi au existat niște glasuri care mă așteptau dimineața într-o clasă. Și uneori atât am avut. Un motiv să mă ridic din pat și să ajung până acolo. Iar uneori acel motiv a fost suficient pentru încă o zi”.
Dacă tu sau cineva drag trece printr-o perioadă dificilă, se confruntă cu stări de anxietate, depresie sau gânduri apăsătoare, este important să știi că există soluții și că a cere ajutor este un act de curaj și primul pas spre vindecare. În România există specialiști pregătiți să te asculte și să te sprijine, în mod gratuit și confidențial:
- depreHUB (Asociația Happy Minds): 0800 0800 20 (TelVerde gratuit, suport psiho-emoțional pentru anxietate și depresie)
- Alianța Română de Prevenție a Suicidului: 0800 801 200 (TelVerde gratuit de prevenție a suicidului și asistență în criză)
- Telefonul Speranței: 116 123 (Linie gratuită de asistență emoțională)
- Telefonul Copilului (pentru copii, adolescenți și părinți): 116 111
- Urgențe Medicale: Apelați 112 în caz de pericol iminent sau criză acută de siguranță.
