Corespondență de la Berlin. Scurtmetrajul românesc „Cadoul de Crăciun” – 23 de minute de comunism și 53 de premii
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Coproducția româno-spaniolă „Cadoul de Crăciun” scrisă și regizată de Bogdan Mureșanu a primit trofeul pentru cel mai bun scurtmetraj european al anului la gala premiilor Academiei Europene de Film. Libertatea a stat de vorbă cu echipa de filmare chiar după încheierea ceremoniei.
Până să primească titlul de „Scurtmetrajul European al anului”, pelicula „Cadoul de Crăciun” a avut un periplu festivalier impresionant și numărase deja un total de 52 de distincții. Pelicula – realizată după o idee de Bogdan Mureșanu – a devenit astfel cel mai premiat scurtmetraj românesc din ultimii zece ani.
Cuprins:
Poate sunt cei mai bine investiți bani publici românești din ultimii aniBogdan Mureșanu, regizor:
Modest, regizorul a mai adăugat că echipa filmului încă nu realiza cu câteva zile înainte de gală unde au reușit să ajungă cu acest film.
În ciuda bugetului mic – din care o parte obținut prin concurs de la Centrul Național al Cinematografiei – regizorul a reușit să realizeze o peliculă autentică care reușește să transmită teama pe care o simt personajele sale.
Scurtmetrajul „Cadoul de Crăciun” este o comedie neagră despre ultima zi de comunism - 20.12.1989 - în care o familie bucureșteană află că băiatul de 7 ani a expediat prin poștă o scrisoare către Moș Gerilă în care a scris dorința tatălui de a-l vedea mort pe Nicolae Ceaușescu.
Evenimentul îl aruncă pe tatăl băiatului într-un vârtej paranoic legat de o potențială condamnare la închisoare. În acest timp ce mama (Ioana Flora) trebuie să fie elementul tampon – cea care-și păstrează cât poate calmul, încercând să-și apere copilul, dar șă-și liniștească și soțul.
E un miracol că am ajuns până aici. Noi până în seara asta nu ne-am dat seama unde am ajuns. Abia când am văzut cu cine eram pe scenă – niște regizori și actori pe care îi admirăm nu de ieri, de azi – am realizat ce ni se întâmplă. Și, dacă deschide ceva filmul acesta – pentru noi mă refer – este o cale spre o finanțare normală.Bogdan Mureșanu, regizor:
Cum a reconstruit comunismul un tânăr de 28 de ani
Scurtmetrajul este unul special, fiind inspirat de un episod din copilăria regizorului, însă, și mai special este faptul că directorul de imagine Tudor Platon este născut după Revoluție, în 1991.
Acesta spunea că dincolo de discuțiile inițiale pe care le-a avut cu regizorul a studiat cât a putut de mult perioada comunistă, pentru a putea înțelege și apoi reda în cel mai mic detaliu atmosfera sumbră.
De exemplu, pentru a reda lumina mercurială de dinainte de 1989 a trebuit să schimbe toate becurile de pe o stradă și din apartamentul unde s-a filmat pelicula. Iar pentru a accentua paranoia și amplifica frica celor două personaje adulte, directorul de imagine a optat pentru o cameră care se mișcă în ritm cu acțiunea.
Am vrut camera să fie foarte prezentă, să o simți. Tu ca spectator să o simți, să simți că este cineva acolo. Ne-am gândit și la cum era atunci, că era o frică de supraveghere, că era o frică de pereți – personajul principal are o frică de pereți, îl aude cineva prin pereți. Camera îți accentuează această senzație. De asta imaginea este ușor zgâlțânată și asta induce senzația de agitație și de o panică interioară.Tudor Platon, director de imagine:
Tot în comunism, dar pe Aleea Soarelui
Ușile liftului se deschid și dau grăbit să ies când mă opresc brusc. Aceeași reacție „speriată” o are și domnul care se grăbea să intre în lift. Rămânem blocați unul în fața celuilalt. El se înclină într-o parte – aproape scăpând paharul de șampanie pe care îl ținea în mână – „Dar scuzați-mă domnule…”, spune către mine actorul Alexander Scheer.
Ne uităm unul la altul și ne pufnește râsul. În urmă cu câteva ore dezbătusem cum încă comunismul are încă un cuvânt de spus în cinematografia europeană și faptul că sunt încă foarte multe povești nespuse.
Scheer a fost nominalizat la premiul de cel mai bun actor european al anului pentru rolul său din pelicula „Gundermann”.
Pelicula spune povestea cântărețului și scriitorului est-german Gerhard Gundermann și luptele sale existențiale între a face muzică, viața de miner și relațiile sale cu poliția secretă (STASI) a Republicii Democrate Germane (n.a. – Germania de Est).
Filmul readuce în atenția spectatorilor europeni, la 30 de ani de la căderea Cortinei de Fier, un subiect încă sensibil în anumite țări ale Europei: viața în comunism și îndeosebi „teroarea” indusă de serviciile secrete din țările comuniste.
„Readucem Republica Democrată Germană pe harta Europei”, mi-a spus Scheer înainte de începerea galei, folosind un ton foarte serios, dar nicidecum melancolic.
Este important să nu ne uităm istoria. Nu o putem pur și simplu ștergeAlexander Scheer:
Alexander Scheer nu este la primul său rol într-un film despre Germania de Est. În urmă cu douăzeci de ani actorul interpreta rolul principal în „Sonnenallee/Aleea Soarelui” (1999) – o stradă berlineză despărțită în două de construirea zidului, capătul mai scurt rămânând în partea de est. Filmul ilustrează absurdul vieții în fosta Germanie comunistă, fiind o comedie neagră.
Scheer a pierdut premiul pentru actorul european al anului în favoarea spaniolului Antonio Banderas.
O mare familie fără granițe, cu ceva probleme regionale
„Lumea nu merge bine. Suntem într-o mare criză”, și-a început actrița franceză Juliette Binoche discursul de acceptare al premiului pentru contribuția la promovarea cinematografiei europene.
La centrul de presă, jurnaliștii au glumit îndelung pe seama observației actriței. „Bine că nu au deschis gala cu ea, că o țineam numai pe pesimism” a spus italianca de lângă mine râzând puțin nevrotic.
Noroc ca Binoche a schimbat puțin direcția și a adoptat tipul de discurs favorit multora dintre cei peste 3.000 de membri ai Academiei Europene de Film – să ne iubim cu toții, ca o mare familie.
Este acceptabil să ai un premiu atunci când lumea merge greșit? Cred că trebuie să fim mai cinstiți, iubitori, ascultători. Trebuie să ne deschidem inimile și urechileJuliette Binoche, actriță:
Desfășurată sub sloganul „Cinematografia nu are granițe” și dorind să prezinte cineaștii europeni ca o mare familie fericită, Academia Europeană de Film a pierdut din vedere un lucru – mândria națională a unora dintre premianți.
Dacă Binoche și-a pliat discursul pe dorințele Academiei – sau, mai bine spus, ale Președintelui Academiei, Wim Wenders – nu aceeași „politețe” a afișat-o Werner Herzog care a primit premiul pentru întreaga sa carieră, singurul înmânat de Wenders.
După o odă muzicală închinată cineastului german – și probabil singurul moment artistic de calitate din întreaga seară, Wim Wenders a făcut o scurtă introducere.
„Ne-ai speriat de moarte cu filmele tale. Contrazici tot ce scrie in manualele pe care le-am studiat împreună” a spus Wenders sumarizând esența cineastului Herzog care a ales tot timpul să facă filmele așa cum credea el de cuviință și nu cum o dicta industria.
Cred că putem să fim de acord că nu există cinematografie europeană per se, cu un stil și o cultură comune. Eu sunt mai regional, eu sunt un regizor bavarez, nu mă consider un regizor german. Werner Herzog, regizor:
După ce ne-a lămurit cum e treaba cu granițele, Herzog a recunoscut că există totuși solidaritate și eforturi pentru cooperarea între țări cu scopul de a face cinema de calitate.
„Solidaritatea a făcut ca anumite țări – prea mici pentru a susține o industrie mare de film – să devină dintr-o dată vizibile. Ca de exemplu Danemarca și România. Dintr-o dată avem an de an filme fenomenale care vin din aceste țări deoarece solidaritatea europeană a făcut acest lucru posibil”, a spus Herzog.
VIDEO: Adriana Lucaciu
