Corespondență de la Berlinală. Multe povești de dragoste și feminism într-o ediție care parcă vrea să anunțe sfârșitul pandemiei

Se pare că predilecția pentru povești de dragoste e o reacție psihologică la stresul pandemiei, care le-a dat cineaștilor și selecționerilor nevoia de a căuta repere mai adânci în real. Poate că această disperare existențială e dublată de o reîntoarcere la lucruri simple.

Sunt multe filme despre femei în competiție, parcă mai multe ca oricând. Șapte din cele 18 titluri aflate în cursa pentru Ursul de Aur au regizoare la cârmă și multe filme semnate de regizori au ca personaje principale femei. Subiectele, stilul și calitatea diferă. 

Uneori feminismul subjugă și estetica, și etica. De pildă, „Call Jane”, debutul în regie al lui Phyllis Nagy (scenarista lui „Carol”, de Todd Haynes), e din zona activismului programatic. O poveste semireală petrecută în 1968 și inspirată de o grupare de feministe care organizau avorturi clandestine în Chicago (când avortul era interzis.). Elizabeth Banks e Joy, o soție de avocat care învață să facă întreruperi de sarcină în cadrul grupării conduse ca o cloșcă de Virginia (Sigourney Weaver). Faptul că scenariul nu vede o problemă în faptul că această doamnă Bebe caldă și luminoasă n-are studii de medicină face ca povestea să sune și mai tezist. Sigur, nici domnul Bebe din „4 luni, 3 săptămâni și 2 zile” nu studiase medicina, dar filmul lui Cristian Mungiu, care a lansat un mic trend al filmelor despre avort, denunța amoralitatea unei epoci, nu făcea propagandă feministă cu orice preț.

Recomandări

Nepotism electoral în POT, partidul care-l susține pe Călin Georgescu. Oameni noi, metehne vechi: politica văzută ca afacere de familie

„Call Jane” a fost reprezentat la Berlin doar de regizoare, iar conferința de presă este aici:

Vin apoi filmele despre dreptul femeii de a fi fericită la orice vârstă, chiar și cu ochii pe cuponul de pensie. „AEIOU – A Quick Alphabet of Love”, regizat de nemțoaica Nicolette Krebitz și produs de compania lui Maren Ade, Komplizen Film (responsabilă și pentru „Toni Erdmann”) e un love story neplauzibil dintre o actriță sexagenară și deloc sexy (Sophie Rois) și un adolescent de 17 ani (Milan Herms), ieșit de la casa de copii. Din nou, nu se pune o problemă morală în calea împlinirii femeii. Sexul cu un minor e o problemă minoră din moment ce femeia își asumă relația demarată printr-o scenă de un kitsch rar: perușii pe care băiatul îi dă femeii zboară cu încetinitorul pe vocea Ninei Simone cântând „Here Comes the Sun”. O scenă care rezumă întregul film.

Recomandări

Proteste de amploare împotriva lui Călin Georgescu în București, Cluj și Timișoara | VIDEO

Clip din „AEIOU – A Quick Alphabet of Love”:

„Care e fantezia ta?”, o întreabă tânărul sex worker pe pensionara interpretată de Emma Thompson în mult mai inteligentul „Good Luck To You Leo Grande”, de Sophie Hyde (prezentat nu în competiție, ci în Berlinale Special Gala). „Să fac sex? Seara asta? Cu tine?”, răspunde văduva care nu a avut orgasm niciodată. Emma Thompson, care are ușurința de a combina comedia și drama în aceeași frază, face ca personajul să fie credibil – povestea, la fel. Actrița se numără printre vedetele (nu multe) care au venit în acest an la Berlin, iar la conferința de presă, ea a spus că scena în care se privește goală în oglindă a fost cel mai greu lucru pe care l-a făcut în carieră și, de asemenea, că oamenii au fost educați să-și urască corpurile raportându-se la false criterii de frumusețe.

Aici e conferința de presă a filmului „Good Luck To You Leo Grande”:

Recomandări

Vicepreședintele ANCOM Pavel Popescu cere suspendarea TikTok în România. Rețeaua socială ar putea fi interzisă până la terminarea anchetelor privind alegerile

Berlinala reclamă dreptul femeii la propria sexualitate/libertate. Canadianul Denis Côté a revenit în competiția festivalului cu un confuz film despre trei femei hiperactive sexual care participă la o tabără de 26 de zile alături de doi terapeuți cu care vorbesc despre fanteziile și experiențele lor. Într-un interviu la Berlin, cineastul a spus despre „Un été comme ça” că e o celebrare a tuturor formelor de sexualitate, dar filmul pare un lung expozeu la ceva care nu se întâmplă. Nu e un film cu sex; e, în schimb, unul în care se vorbește mult despre sex, după cum se vorbește despre abuz și toate pacientele (chiar și terapeuta) au mari nevoi afective. Côté a mai spus că s-a sfătuit cu un terapeut când a scris scenariul, dar totuși nu e vina terapeutului că filmul pare lipsit de miză, dorința de a arăta că misterul personajelor rămâne intact răsfrângându-se negativ asupra narațiunii și finalului.

Clip „Un été comme ça”:

Mult mai prizabil și mai uman mi s-a părut „Les passagers de la nuit”, o producție franceză semnată de Mikhaël Hers, unde Charlotte Gainsbourg joacă o femeie părăsită de soț în anul alegerii lui François Mitterrand președinte, 1981, rămânând cu doi copii adolescenți și cu ochii-n soare, pentru că n-a muncit niciodată. Filmul urmărește mica ei familie – copiii, dar și o adolescentă fugită de acasă pe care o găzduiește, totul pe parcursul câtorva ani până când lucrurile se pun pe linia de plutire. Hers (născut în 1975) construiește atent povestea astfel încât să acumuleze timp, să ne pese de personaje și să ne emoționăm odată cu ele când copiii se mută și apartamentul se scoate la vânzare. Pe lângă că e o poveste de familie spusă cu căldură și un film despre un personaj feminin în toată splendoarea lui, „Les passagers de la nuit” e căptușit cu multă nostalgie.

Clip din „Les passagers de la nuit”:

Un alt film bun văzut până acum în competiție (totuși, nimic răvășitor deocamdată) e „Return to Dust”, de Li Ruijun, o poveste de dragoste din China rurală contemporană dinspre granița cu Mongolia. Căsătoria aranjată dintre un flăcău tomnatic și o femeie cu dizabilități, abuzată de familie nu pare să aibă șanse de reușită, mai ales că e mediată de rudele îndestulate. Dar această poveste neorealistă de o frumusețe vizuală tihnită își dă timp să-i apropie pe cei doi odată cu trecerile anotimpurilor și cu muncile câmpului. Deși nu face vreo referire la coronavirus (deși soția face febră la un moment dat și tușește), povestea despre intimitate cu ascuțite accente sociale amintește de pandemie prin lipsa de siguranță a acestor oameni săraci, aflați la cheremul celorlalți. 

Trailer “Return to Dust”:

În celelalte secțiuni ale sale, Berlinala marchează o revenire a filmului de gen, așa cum scria „Variety” ieri, lucru care ar trebui să anime distribuția de film în perioada post-COVID.

Și acest lucru, și atmosfera generală de la Berlin dau de înțeles că pandemia e pe sfârșite sau, cel puțin, că așa ne-am dori. Lumea e mult mai relaxată în acest an, restricțiile de igienă nu sunt atât de greu de urmat și organizatorii le-au gândit bine. Sistemul de bilete online e comod, iar faptul că sălile se umplu la 50% din capacitate reduce oboseala unui mare festival, care e dată mai ales de aglomerație. 

Sigur, nu e propriu unui festival de clasă A să nu aibă vânzoleală, petreceri și recepții, dar probabil că în edițiile următoare, lucrurile bune aduse de pandemie vor rămâne, mai ales platforma online de bilete pentru presă și public, și faptul că tot ce înseamnă documentație de festival, inclusiv edițiile cotidiene ale marilor publicații de film („Variety”, „Screen”, „The Hollywood Reporter”), apare doar online, reducând astfel consumul de hârtie. E primul an când jurnaliștii nici n-au mai primit geantă de festival, ci o borsetă unde să-și țină telefonul, cel mai prețios obiect.

Citește și: Corespondență de la Berlin. Speranța filmului francez Anamaria Vartolomei, pentru Libertatea: „Mai străină mă simt în industria din România, de unde nu am prea primit roluri”

Urmărește-ne pe Google News