Corespondență de la Cannes: E moral să ucizi civili în război? Documentarul ucraineanului Serghei Loznița ne arată cât de puțin învățăm din istorie
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Când Rusia a invadat Ucraina, Serghei Loznița era de mult în lucru cu documentarul „The Natural History of Destruction”. Dar când în interviurile de la Cannes e întrebat dacă există vreo legătură între filmul său și războiul din Ucraina, el spune că aparent nu, deși încă din 2018, de la lungmetrajul său de ficțiune „Donbass” avertiza că mai devreme sau mai târziu un război între Ucraina și Rusia e inevitabil.
Cuprins:
„The Natural History of Destruction”, prezentat la Cannes în secțiunea Séances Spéciales din Selecția Oficială, nu are legătură propriu-zisă cu războiul din Ucraina, dar relansează o întrebare mai veche la care omenirea n-a găsit încă răspuns, dovadă că repetă aceeași greșeală chiar acum.
Loznița pleacă de la volumul de eseuri „On the Natural History of Destruction” (1999), unde scriitorul german Winfried Georg Sebald chestiona moralitatea uciderii intenționate a populației civile în război, cu referire la civilii germani și la bombardamentele aeriene.
Folosind materiale video de arhivă din 15 surse - și din Germania, și din fostele țări aliate, pe care le montează fără niciun fel de comentariu (de voce sau scris) -, Loznița demonstrează fără prea mare dificultate - imaginile vorbesc de la sine - că uciderea intenționată a populației civile e un lucru îngrozitor. (Nu face, însă, nicio referire la cele două bombe atomice lansate de americani în Japonia, rezumându-se doar la Europa.).
„The Natural History of Destruction” e o coproducție Germania, Lituania și Olanda, iar postproducția de imagine a fost făcută la Avanpost, în București, cu care Loznița a mai colaborat la „Donbass” și la documentarul „Babi Yar. Context” (2021, distins anul trecut la Cannes cu Premiul l Oeil d or pentru cel mai bun documentar din festival).
O simfonie a dezastrului
Imaginile distrugerilor masive provocate de bombardamentele aliate par să fie mai numeroase decât cele cu bombardarea Angliei, dacă te iei după indicii sumare, dar adevărul e că de multe ori nici nu știi în ce țară au fost filmate. Loznița sugerează astfel că nu contează dacă orașul respectiv era în Germania sau în Anglia, din moment ce au murit civili.
Ca și în alte documentare de până acum, comentariul pe care Loznița îl folosește e dat de sunetul care oglindește fidel imaginea, dar când, de pildă, montajul aglomerează momente din bombardamentele nocturne, zgomotul bombelor are diferite grade de intensitate construind, împreună cu muzica ce intervine uneori, o simfonie a dezastrului.
Structura filmului e simplă: sunt mai multe capitole, despărțite prin pauze întunecate, lipsite de vreun titlu. Primele imagini sunt calme, cu orașe și sate germane în care viața e pașnică, oamenii cântă la acordeon, se plimbă pe Under den Linden în Berlin sau ridică obloanele magazinelor dimineața. Imaginile sunt surprinse fie la nivelul solului, fie din avion, filmul stabilind de la bun început desfășurarea alternativă pe aceste axe.
Treptat, în lumea asta liniștită apar zvastici, apoi primele bombardamente, un spital, apoi o fabrică de avioane din Marea Britanie, vizitată de generalul Montgomery care ține un discurs mobilizator pe care îl și auzim. “Nu e nicio îndoială că războiul se va termina într-un singur mod”, spune el.
Urmează o fabrică de avioane germane, un concert simfonic, copii care construiesc planoare, apoi piloții se pregătesc de luptă – mai întâi americanii care ies din barăci, se urcă în jeepuri cu țigara-n colțul gurii, intră în avioane. Apoi vine rândul germanilor.
Discursul lui Churchill (din timpul Blitzkrieg-ului) pe care îl auzim doar. Bombardierele încep să fie înconjurate de pompițele de fum ale antiaerienei și în curând începe dezastrul: lansarea bombelor, mai ales noaptea. Capitolul acesta pare interminabil, dar cele mai îngrozitoare imagini sunt cele de după, cu kilometri întregi de case cu mai multe etaje din care a rămas doar carcasa.
Și, firește, sunt oamenii care ne traversează ochiul, făcându-ne să le validăm pentru o secundă existența, după care recad în timp.
Câteva instantanee: un cuplu care dansează arcuindu-se la o petrecere în aer liber din perioada interbelică, o femeie cu un batic pe față înaintând fantomatic printr-un oraș care arde, niște femei care încearcă să-și găsească morții printre cadavrele înșirate de-o parte și de alta a drumului. În toate filmele sale Loznița e fascinat de figurile anonime ale oamenilor. Ei scriu, în fond, istoria.
Și chipul care nu se uită: cel al unui copil de câteva luni, cu corpul slăbit și ochii deschiși, ieșiți din orbite, neînțelegând de ce a trebuit să plece așa repede. O carcasă și el.
Și măruntele indicii că viața merge totuși înainte, că n-a murit chiar toată lumea: mesajele scrise de supraviețuitori pe zidurile dărâmăturilor, ca cineva cunoscut să afle și să ducă vestea mai departe: „X e viu”, „Y trăiește“ șamd.
Lucrând sunetul în cele mai mici detalii, inclusiv sunetele motoarelor diferitelor avioane, replici pe care le citește pe buze și le reface cu voci de azi sau melodii pe care le suprapune peste imagini cu oameni cântând la instrumente muzicale etc, Loznița dă viață acestor imagini (prelucrate și ele digital), reducând distanța dintre noi și cei de pe ecran.
Da fapt, gradul lor de prezență aproape că abolește timpul, hrănind mai degrabă sentimentul (propriu cinemaului) existenței unor realități paralele. În timpul în care noi urmărim aceste grozăvii, ele continuă să se petreacă într-o altă dimensiune.
Și adevărul este că ele chiar se petrec. Ce se întâmplă acum în Ucraina e semn că n-am învățat ceva important și că repetăm greșelile până când vom învăța lecția. „Istoria nu ne învață nimic” / „History will teach us nothing”, cânta Sting în anii 80, referindu-se la Războiul Rece, fără să știe că filosoful rus Mihail Epstein urma să lanseze mai târziu termenul de „cronocid”, adică „distrugerea trecutului în numele unui viitor abstract” - primul pas în distrugerea conștiinței oamenilor de către o revoluție.
Într-un interviu legat de film, Loznița a spus că rușii au bombardat Siria vreme de cinci ani, dar că ONU n-a făcut nimic important ca să oprească pierderile de vieți omenești. Nici n-am auzit vreun oficial ucrainean condamnând aceste bombardamente, a mai spus Loznița. Iar azi, lucrurile se repetă în Ucraina.
„The Natural History of Destruction” e, poate, mai puțin spectaculos ca „Babi Yar. Context”, care scotea la lumină detalii ale masacrului din 1941, când armata germană (ajutată de soldați ucrainieni) a ucis peste 30 000 de civili la Babi Yar. Dar e un capitol important în amplul comentariu despre violență și istorie pe care Loznița îl face într-un ritm atât de alert (un film pe an aproape) prin documentarele și filmele sale de ficțiune.
Trailer “The Natural History of Destruction”:
Libertatea a publicat luni discursul lui Serghei Loznița la Festivalul de la Cannes, în traducerea scriitorului Vasile Ernu: <a href="https://www.libertatea.ro/entertainment/un-cetatean-al-ucrainei-a-indraznit-sa-exprime-o-opinie-contrara-celei-a-majoritatii-despre-cultura-in-timp-de-razboi-discursul-regizorului-serghei-loznita-la-cannes-4140372" target="_blank" rel="noreferrer noopener">Un cetățean al Ucrainei a îndrăznit să exprime o opinie contrară celei a majorității”. Despre cultură în timp de război.</a>
