De ce a devenit „Insula Iubirii” un fenomen național. Explicația psihologului: „Răspunsul nu e: pentru că ne place drama”
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Gelozie, tentație, trădare, împăcări, conflicte și multă incertitudine… „Insula Iubirii” reușește să țină milioane de oameni conectați la poveștile unor cupluri pe care nu le cunosc.
De ce fascinează atât de mult relațiile altora? Psihologul Cristina Sevrani explică pentru Libertatea mecanismele psihologice și neurobiologice din spatele acestui fenomen și ne spune de ce lumea deschide televizorul pentru un episod și ajunge să spună „încă puțin”, deși emisiunea se termină în jurul miezului nopții.
Experta dezvăluie și de ce oamenii vor să afle ce s-a întâmplat între două persoane pe care nu le-au întâlnit niciodată și de ce, atunci când apare un conflict, există senzația că nu trebuie ratat următorul episod.
„Creierul iubește ceea ce nu știe”
„Răspunsul nu este doar că «ne place drama». În spatele fascinației pentru reality-show-uri precum «Insula Iubirii» se află o combinație extrem de eficientă de curiozitate, anticipare, recompensă, emoție, identificare și comparație socială. Creierul iubește ceea ce nu știe!
Unul dintre cele mai puternice mecanisme este curiozitatea. Când avem informații incomplete, creierul nostru încearcă să reducă această incertitudine: «Oare ce va face?», «Va rezista relația?», «Va afla?», «Îl va ierta?»… Fiecare răspuns generează, de fapt, o nouă întrebare. Aici intervine sistemul dopaminergic.
Dopamina este implicată în motivație, învățare și anticiparea recompensei. Nu este corect să spunem simplu că «dopamina este hormonul plăcerii». Mai degrabă, ea participă la mecanismele prin care creierul ne face să căutăm ceva ce considerăm important sau recompensator. Iar un reality-show ne oferă exact acest lucru: o recompensă incertă! Nu știm ce urmează și tocmai de aceea vrem să aflăm”, a spus Cristina Sevrani în exclusivitate pentru Libertatea.
Psihologul mai afirmă că drama ne ține în stare de alertă, iar „Insula Iubirii” nu oferă doar relații și povești romantice. Oferă și tensiune! Gelozia, conflictul, respingerea, posibilitatea trădării sau apariția unei persoane noi pot activa răspunsul organismului la stres.
„În aceste momente sunt implicați hormoni precum adrenalina și cortizolul, care participă la răspunsul organismului la situații percepute ca importante sau amenințătoare. Nu înseamnă că simplul fapt că privim televizorul ne pune într-o stare de stres sever. Dar intensitatea emoțională a imaginilor poate crește nivelul nostru de activare și atenție. Cu alte cuvinte, creierul nostru este făcut să fie atent la ceea ce pare important din punct de vedere social și emoțional. Iar conflictul este foarte important pentru creier. Privindu-i pe ei, ne privim pe noi! Poate cel mai interesant mecanism este însă comparația socială.
În timp ce urmărim relațiile celorlalți, începem, uneori fără să ne dăm seama, să ne evaluăm propria viață: «Eu ce aș face?», «Eu aș ierta?», «Partenerul meu ar face asta?», «Eu aș rezista tentației?», «Oare relația mea este mai bună?», «Sunt prea geloasă?»… Reality-show-ul devine astfel o formă de oglindă psihologică. Nu privim doar povestea lor, ci o raportăm la povestea noastră”, a adăugat experta.
De ce publicul este enervat de unii concurenți
Cristina Sevrani explică și de ce telespectatorii sunt de-a dreptul enervați de unii dintre concurenți.
„Pentru că oamenii au o tendință naturală de a evalua comportamentele sociale. Atunci când vedem o persoană care minte, manipulează, trădează sau reacționează agresiv, avem tendința de a formula rapid o explicație: «Este toxic», «Este narcisist», «Are un atașament anxios», «Are probleme emoționale»…
Aici este nevoie de puțină prudență! Un comportament nu este suficient pentru a pune un diagnostic psihologic. În calitate de psiholog, mi se pare important să facem diferența între a observa un comportament și a eticheta o persoană. Noi vedem o selecție de momente într-un context construit pentru televiziune. Nu cunoaștem întreaga istorie a persoanei, dinamica ei relațională și nici toate elementele contextului.
De aceea, «diagnosticele» puse de public din fața televizorului sunt, de cele mai multe ori, mai degrabă interpretări decât evaluări psihologice. De ce ne place atât de mult să judecăm? Pentru că judecata socială ne ajută să înțelegem lumea. Când spunem «Eu nu aș face niciodată asta», nu vorbim doar despre celălalt. Ne definim pe noi! Ne reafirmăm valorile, limitele și modul în care vrem să ne vedem.
Într-un fel, judecând comportamentul altora, ne construim propria identitate. Iar reality-show-urile ne oferă un material extraordinar pentru acest proces. Și atunci ce se întâmplă cu «oxitocina», frecvent prezentată în spațiul public drept «hormonul iubirii» sau «hormonul atașamentului”? Realitatea este mai nuanțată!
Oxitocina participă la procese sociale și relaționale, inclusiv la atașament și interacțiuni sociale, dar nu putem spune că simplul fapt că privim o poveste de dragoste determină automat o «explozie de oxitocină». Creierul uman nu funcționează atât de simplu!
De aceea, este mai corect să vorbim despre o combinație de sisteme neurobiologice și mecanisme psihologice, nu despre un singur hormon responsabil pentru faptul că nu ne mai putem desprinde de ecran. De fapt, «Insula Iubirii» ne oferă un cocktail emoțional. Și probabil acesta este secretul.
Avem: curiozitate («Ce se va întâmpla?»), anticipare («Oare ce urmează?»), recompensă («În sfârșit aflu»), tensiune («Nu pot să cred că a făcut asta»), identificare («Și eu am trecut prin ceva asemănător»), comparație («Eu cum aș reacționa?»), judecată («Eu nu aș accepta niciodată așa ceva») și apartenență socială («Ai văzut ce s-a întâmplat aseară?»). Iar toate acestea ne țin atenția captată!
Poate că nu ne uităm doar la «Insula Iubirii». Poate că ne uităm la noi. La fricile noastre. La limitele noastre. La felul în care iubim. La ceea ce nu am accepta niciodată. La ceea ce am acceptat cândva. La relațiile pe care le avem sau pe care ni le dorim. Și poate că acesta este unul dintre motivele pentru care astfel de emisiuni au un succes atât de mare.
Ne permit să privim viețile altora, în timp ce, de fapt, ne observăm propriile reacții. Așa că data viitoare când te surprinzi spunând «Nu mai vreau să mă uit, dar vreau să văd ce se întâmplă», s-ar putea să nu fie doar despre concurenții de pe insulă. Creierul tău tocmai a primit combinația perfectă: incertitudine, emoție, anticipare și recompensă. Și, dintr-odată, «încă un episod» nu mai pare deloc o idee atât de rea”, a încheiat psihologul.
