INTERVIU. O româncă învinge prejudecățile și ajunge una dintre femeile dirijor de operă ale lumii. „Sigur că eu nu am avut vreodată notorietatea unui bărbat dirijor. Acest lucru nu m-a dezarmat”

„Încă trăim într-o lume misogină”, mărturisește Mihaela Silvia Roșca. A doborât mai multe bariere patriarhale de-a lungul carierei sale, ajungând dirijor permanent al Operei Naționale Române Timişoara. Poziție în care a stat peste 30 de ani. Nu este singura femeie dirijor din România, însă este singura care a fost angajată într-un astfel de post. 

Potrivit datelor, doar 1 din 10 dintre cei mai cunoscuți dirijori din lume este femeie. Lumea muzicii rafinate este dominată de bărbați, în special, la capitolul dirijori. Filarmonica din Viena a avut o politică exclusiv masculină până în 1997.

Drumul a trecut pe la Focșani și prin muzee

Născută la Roman, județul Neamț, în 1957, Mihaela Silvia Roșca s-a relocat în București la 7 ani, alături de familie. De pe la 15 ani, a început să dirijeze repertoriu cameral.

A studiat pianul la Liceul de muzică George Enescu din București, apoi a absolvit, în 1980,  muzicologie-compoziție la Universitatea Națională de Muzică din București (pe atunci, Conservatorul Ciprian Porumbescu).

Recomandări

„Prin noi înșine”, etapa pe bani. Membrii și simpatizanții PNL au contribuit cu 10,51 de milioane de lei la partid, statul a dat 74,91 de milioane de lei

A fost repartizată ca profesoară pe un post la Focșani, unde mergea două zile pe săptămână să predea la Școala Populară de Arte. După șase luni, s-a angajată ca muzeograf la Muzeul Național de Artă al României (MNAR), de unde a fost transferată, pentru doi ani, la Agenția de Impresariat Artistic (ARIA). Însă iubirea pentru dirijat nu i s-a stins. 

În cei 38 de ani de carieră, Mihaela Silvia Roșca a adunat un repertoriu bogat, care cuprinde atât lucrări de operă, operetă sau balet, precum și lucrări simfonice și vocal-simfonice.

Prezența pe scenele din Italia, Germania și Ucraina 

Maestra a colaborat cu o serie de teatre lirice din țară, precum Opera din Iași, Teatrul Muzical din Brașov, cu filarmonici din Ploiești, Bacău, Constanța, dar și colectivele Teatrului Maghiar de Stat Csiky Gergely din Timișoara și ale Teatrului Naţional Timişoara, cât și cu orchestrele simfonice din Sanremo (Italia), Jena (Germania) și Odesa (Ucraina).

Recomandări

Culisele planului privind retragerea lui Piedone. Negocieri la cuțite între PSD și partidul lui Dan Voiculescu

Concomitent, Mihaela Silvia Roșca este cadru didactic asociat la Facultatea de Muzică și Teatru a Universităţii de Vest (Timişoara). 

Într-un interviu pentru publicul Libertatea, maestra a explicat cum a reușit să răzbească într-un domeniu atât de nișat, care a fost cea mai atipică situație în care a fost pusă, dar și felul în care vede accesul la domeniu pentru femei în 2023.

„În primii ani de profesie am vrut să mă las”

Libertatea: De ce e o meserie mai grea pentru femei decât pentru bărbați?
Mihaela Silvia Roșca: Cere mai multe sacrificii. Cere rezistență psihică și fizică. E nevoie de concentrare maximă. O greșeală a unui dirijor poate opri un spectacol. Eu spun mereu că „bagheta nu sună”, trebuie să ai un dar al comunicării cu colectivul. După mine, dirijorul nu are grijă doar de aspectele tehnice ale unei lucrări (să mențină tempoul, de exemplu), ci să pregătească o lucrare de dinainte, precum un regizor. E nevoie de o gândire anticipativă, prin care să oferi siguranță colectivului. Altfel, nesiguranța dirijorului se transferă, la fel ca nervozitatea și emoțiile.

Recomandări

Momentul în care judecătoarea Ancuţa Popoviciu îl strigă pe Sebastian, ucis la 2 Mai de Vlad Pascu: „A decedat o victimă? Vă rog să nu vorbiți” | AUDIO

Apoi, nu știu care soț s-ar bucura să stai mai mult plecată, decât cu familia. Sunt anumite sacrificii, așa cum le cere mereu arta. Munca dirijorului nu se sfârșește odată cu căderea cortinei.

– Unii spun că o femeie nu ar trebui să conducă o orchestră. Inclusiv dumneavoastră mi-ați mărturisit că ați auzit aceste vorbe. Ce a trezit asta în dumneavoastră?
– În primii ani de profesie, am vrut să mă las. „Da de ce să mă las?”, mi-am zis eu. Trebuia să demonstrez că sunt bine pregătită și să abandonez poziția doar pentru că unii au prejudecăți. M-am luptat cu ele întotdeauna, precum multe alte femei care au făcut pionierat în domeniul lor. La mine însă, testul era trecut la 18 ani, atunci când maestrul Markevitch (de la seminarul de vară Weimar, n.r.) mi-a spus că am fost singura femeie care i-a înlăturat această prejudecată. În țară, în secolul trecut, era poate mai neobișnuit să întâlnești o femeie la pupitru. Poate că acum nu mai e. 

– Povestiți-mi, vă rog, despre Seminarul Internaţional de Vară de la Weimar 1974-1979, unde v-ați făcut perfecționarea.
– Pe vremea aceea, fiind elevă la liceul de muzică, am solicitat Conservatorului Franz Liszt din Weimar participarea la aceste cursuri – și m-au acceptat, spre surprinderea mea. În ziua de azi, probabil că s-ar desfășura un interviu. Dar, din motive de Securitate, la acea vreme ar fi fost greu să mă duc și să dau un interviu.

– Când ați fost acolo, erați conștientă că e un domeniu acaparat de bărbați?
– Niciodată nu m-a interesat acest aspect. Sigur că auzeam, inclusiv la Weimar din partea maestrului Igor Markevitch, că am fost capabilă, ca femeie, să învăț și să dirijez pe dinafară 20 de lucrări simfonice, una mai grea decât cealaltă – patru simfonii de Beethoven, Variațiunile pe o temă de Haydn ale lui J. Brahms, „Mephisto Vals” de Liszt, „Sărutul Zânei” de Stravinsky. La 18 ani, eram cea mai tânără din acel colectiv. 

Cum a ajuns la Opera din Timișoara

– În 1985 ați ajuns la Constanța.
– Deși în țară am avut funcțiile despre care v-am povestit, nu am renunțat la gândul de a deveni dirijor de operă și am auzit că se anunțase un concurs pentru un post la Teatrul Liric din Constanța. M-am pregătit, am dat concurs și m-am transferat în 1985 acolo, unde am debutat ca dirijor de operă. Până atunci, am colaborat cu orchestre simfonice din țară și străinătate.

În Constanța am rămas timp de patru ani. Publicul era foarte obișnuit cu repertoriul de operă, deoarece pe vremea aceea exista un festival de operă și balet ce dura o lună. Veneau invitați de renume, inclusiv străini. Era un adevărat festin liric. Mi-am făcut un repertoriu de operă destul de generos pentru un dirijor care abia a pășit în lumea asta. La plecarea din acea instituție, aveam deja în repertoriu zece lucrări de operă și operetă.

– Și ce v-a adus la Opera Română din Timișoara?
– Chiar înainte de Revoluție am dat un concurs acolo, apoi și la Cluj, dar am decis pentru Timișoara. M-a mai liniștit că m-a precedat o altă maestră, care a lăsat o impresie foarte bună colectivului, Cornelia Voina. 

Eu o cunoscusem în 1973, pe la vreo 15-16 ani, la Operă, cu corul de cameră înființat de mama mea la liceul de muzică din București. Ne-am dus la „Flautul Fermecat”, unde am văzut o doamnă îmbrăcată într-un taior bleumarin care dirija colectivul timișorean. Pentru mine, a fost interesant s-o urmăresc.

– După ce conduceați o operă întreagă, simțeați nevoia să veniți acasă pentru a vă descărca de energii?
– După spectacole nu puteam să mă relaxez foarte repede. Adormeam foarte târziu, mereu mă gândeam la ce am făcut bine sau rău. Suntem ființe imperfecte. Apoi, e factorul necunoscutului. Deși ai dirijat de sute de ori un titlu, nu poți să știi ce se întâmplă în acea seară. Am avut situații în care m-am întâlnit direct în spectacol cu soliștii.

„Să nu fiți afectată, pentru că la noi femeile dirijor nu prea sunt agreate”

– Care a fost cea mai atipică situație de acest gen pentru dumneavoastră?
– Acum câțiva ani, am primit un telefon la 11.30 noaptea de la maestrul Corneliu Murgu. M-a întrebat dacă vreau să merg la Opera din Belgrad, să dirijez „Madama Butterfly” direct în spectacol, fără repetiții. Am acceptat. Sigur că am avut emoții, mai ales că nu cunoșteam colectivul. El însuși a aflat cu două-trei ore înainte că nu vine dirijorul planificat. 

Înainte de a intra la pupitru, șeful orchestrei m-a prevenit: „să nu fiți afectată, pentru că la noi femeile dirijor nu prea sunt agreate”. „Domle, eu am venit să salvez spectacolul, nu am timp să mă gândesc la asta”, i-am răspuns. „Mă gândesc la Puccini și la altele”.

Am avut senzația că sunt la Timișoara, sala semănând foarte mult cu a noastră. M-am liniștit. N-am observat vreo reacție negativă. Iar la sfârșit am primit aplauze din partea colectivului și au rugat conducerea operei să mă mai invite.

– Teoretic, comunismul milita pentru egalitatea între bărbați și femei. În situația dumneavoastră cum a fost?
– Am fost membru de partid. Dar, la intrarea în el, un profesor de filosofie a început să mă înfiereze cu mânie proletară. Susținea că provin dintr-o familie de burghezi înrăiți și tot felul de texte de acest gen. M-a surprins atitudinea, dar mai târziu am aflat culisele. Mama mea era directoare la liceul de muzică, iar ei voiau să o înlocuiască cu altcineva. Eu am fost pionul de sacrificiu.

Până la urmă, nu pot să spun că Partidul Comunist m-a avantajat sau dezavantajat. Acel profesor de filosofie, probabil misogin, a rămas și după revoluție la catedra Conservatorului bucureștean.

Muzica simfonică pentru tineri 

– Sesizați un apetit pentru muzica simfonică și cea clasică în rândul tinerilor sau e o prejudecată că ei nu mai sunt interesați?
– Mergând mult în străinătate, am putut să fac o comparație. La noi, tineretul frecventează destul de mult sălile de concert. E un semnal că sunt totuși interesați de muzica clasică. În privința facultății, deși e una tânără, ea a dat foarte mulți absolvenți care s-au realizat. Inclusiv maestrul Rudic (n.r. – directorul ORT) este produsul ei. În cei 33 de ani de existență, în facultate au predat profesori iluștri, precum Nicolae Boboc, Emil Rotundu, Mihaela Grama sau Remus Georgescu, fostul director și prim-dirijor al Filarmonicii Banatul din Timișoara.

Studenții, cei care vor cu adevărat să facă performanță, o pot face.

– Există profesori care admit sau care chiar propun experimente mai fusion de transpunere a muzicii clasice în cea electronică, jazz sau de altă natură?
– Da, iar asta se întâmplă încă din secolul trecut. E un pic riscant, pentru că dacă nu faci un lucru valoros, riști să ucizi originalul. De exemplu, Simfonia a V-a de Beethoven a fost atât de utilizată în muzica ușoară, încât poți face un clasament cu cele mai reușite variante ale ei. Eu nu sunt împotriva acestor mariaje între genuri, să le zic așa, care pot conduce la noi trasee stilistice. 

– Dumneavoastră aveți o melodie de acest fel pe care o ascultați cu plăcere?
– O versiune interesantă care-mi vine în minte este Libertad a Nanei Mouskouri, inspirată din Corul sclavilor din opera Nabucco a lui Giuseppe Verdi. E muzică ușoară, dar ea a cultivat un gen muzical mai aproape de clasici, chiar dacă aparține celei pe care o consider de divertisment. Sau Jesus Christ Sueperstar o privesc drept o capodoperă a genului de operă rock.

– Cât de importantă este educația în afara țării pentru a reuși să ajungi „celebru”?
– E importantă. Și părinții mei s-au străduit să merg la Weimar și la Monaco, chiar în comunism, pentru a primi o educație cât mai solidă. I-am ajutat să intru fără emoții într-o competiție de acest gen.

Diferențele între orchestrele simfonice și cele de operă

– Cei din afară aveau mai multe exemple de femei dirijor?
– Am fost inclusă într-un almanah al femeilor dirijor și compozitor din lume, editat la Köln, în Germania. Într-adevăr, cele care beneficiau de un contract permanent sau de o poziție privilegiată în teatrele de operă din afară sunt mai puține. În SUA, avem exemple ca Sarah Caldwell sau Eve Queler. Din câte știu, în fosta Uniune Sovietică, au fost încurajate mai multe femei să performeze în această meserie.

În vest, ele sunt încurajate mai mult să se îndrepte spre orchestrele simfonice ori camerale, sau să fie asistente de dirijor. Ceea ce nu e tot una.

– Care este diferența dintre dirijatul cameral sau cel simfonic și cel de operă?
– În primul rând, colectivul este mult mai amplu. E vorba despre orchestră, cor, soliști și balerini. Apoi, ne gândim la cunoștințe mai specifice genului liric. Nu trebuie să ai în vedere doar aspecte ce țin de discursul muzical, ci se adaugă și dramaturgia, libretul. Totul trebuie să fie legat. Orchestra este un personaj și trebuie să devină un comentator al evenimentelor de pe scenă. Dirijorul e necesar să aibă deopotrivă și o viziune regizorală.

„Arta trebuie să fie doar sinceră”

– Există o rețetă clară de a face artă sau e mereu loc de improvizație, de zguduire a fundației?
– Arta trebuie să fie doar sinceră. În artă, funcționează acea triadă platoniciană și aristotelică: frumos egal bine, egal adevăr. În primul rând, arta trebuie să facă bine, iar pentru asta nu poate decât fi decât sinceră. În al doilea, arta trăiește doar prin interpreții ei. Altfel, ar rămâne doar un manuscris într-un sertar. Mai presus de toate, interpretul trebuie să respecte coloana vertebrală a acelei lucrări. Adică ceea ce a dorit compozitorul să transmită. Evoluția nu poate exista fără inovație.

Dar există și niște limite ale conștiinței sociale legate de această evoluție. De exemplu, Traviata a fost fluierată la premieră, iar acum este un titlu adorat și prezent mereu pe afișele de spectacol. Don Giovanni, a lui Mozart, a avut premiera la Praga și apoi la Viena. În primul oraș a avut succes, în al doilea nu. Singurul vizionar, ca să-l numesc așa, a fost împăratul Iosif al II-lea, care a afirmat că lucrarea nu e pentru vienezii lui, ci pentru viitorime. A avut dreptate.

– Dintre cei trei, pe care-i preferați: Puccini, Rossini sau Mozart? 
– Îmi plac toți. Dar mereu, când fac o premieră, mă îndrăgostesc de lucrarea respectivă. N-am avut parte de prea multe situații în care să fac o lucrare în care nu cred. Apoi, sunt unele care nu au atâta valoare, dar prin intervenția creativă a interpretului, ea se amplifică. Grija mea a fost să nu afectez substanța ei, pentru a oferi publicului ceea ce așteaptă și ceea ce nu.

– Cu ce poate surprinde un dirijor?
– Cu multe! Important e să nu copiezi, chiar dacă vezi cum au făcut alții înaintea ta. Sigur că trebuie să studiezi variante ale ale unor mari dirijori, precum Bernstein, Claudio Abbado sau Riccardo Muti. Condiția este să nu copiezi – copia niciodată nu va semăna cu originalul, iar autograful trebuie să fie al tău pe acea lucrare.

„Bărbații au fost nevoiți să țină cont că exist”

– V-a fost greu să vă remarcați, ca femeie, în acest domeniu?
– Adevărul e că, după atâția ani de meserie, bărbații au fost nevoiți să țină cont că exist. Sigur că eu nu am sau nu am avut vreodată notorietatea unui bărbat dirijor. Acest lucru nu m-a dezamăgit și nici nu m-a dezarmat. Ceea ce am făcut, am făcut cu bună credință și cu dorința de a oferi o bucurie atât colectivului, cât și publicului. Nu știu în ce măsură am reușit, dar acestea au fost intențiile mele.

– După atâta vreme de experiență și din moment ce vă cheamă lumea și-n țări străine, eu cred că unii au înțeles.
– Cred că mai mult am fost apreciată în afară țării decât aici, dar poate că e doar o impresie.

„Încă trăim într-o lume misogină”

– Măcar în 2023, credeți că sunt încurajate femeile române care se gândesc la o carieră de dirijor în general sau una de operă în particular? Ne-am mai descotorosit de prejudecăți de acest gen?
– E greu să dai pronosticuri. Încă trăim într-o lume misogină. Dar nu asta este important, căci unii au diverse prejudecăți chiar și în materie de etnie. Ideea este că tu, dacă ești capabilă să-ți asumi această poziție și să ai darul și știința de a comunica eficient cu colectivul, devii un dirijor de succes. E combinația dintre o bună pregătire și de atragerea unui colectiv.

– Când vine vorba despre femei dirijor, pe dumneavoastră cine vă impresionează?
– Simone Young. O apreciez că a reușit. Iar dacă vorbim despre bărbați, Kirill Petrenko. Are și o vârstă la care dirijorii încep să devină maeștri. E conducătorul permanent al Orchestrei Filarmonicii din Berlin. Și, conform celor spuse instrumentiștilor acestui colectiv, e un vrăjitor. Au dreptate cei care zic că un dirijor trebuie să vrăjească cu bagheta.

Urmărește-ne pe Google News