Mirela Zeța, dezvăluiri fără perdea despre trădare și minciună: „Dacă aș afla asta la propria nuntă, l-aș închide într-o cameră”
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Recunoscută pentru rolurile care fac o țară întreagă să râdă, Mirela Zeța poate fi văzută în curând într-o altă ipostează. Filmul „3 zile în septembrie”, care va rula în cinematografele din România începând cu 18 septembrie, este o provocare și pentru ea, mai ales că personajul interpretate cu cu totul diferit față de ce ne-a obișnuit până acum. Mirela Zeța a acceptat să povestească, într-un interviu în exclusivitate pentru Libertatea, despre minciună, limita iertării și bărbații care calcă strâmb.
Mirela Zeța joacă rolul amantei în filmul „3 zile în septembrie”, care strică nunta iubitului ei cu o veste bombă. Așa că n-am putut să nu aflăm de la ea ce reacție ar fi avut dacă ar fi fost, la rândul ei, trădată chiar înainte de nuntă, dar și care au fost lecțiile care au făcut-o să-și reevalueze încrederea în oameni. În interviul de mai jos se dezvălui exact așa cu e: fără filtru, tranșantă și imposibil de ignorat.
Libertatea: Felicitări pentru rol! Mă gândesc că este o provocare pentru orice actor să interpreteze un rol negativ. Totuși, cât de greu ți-a fost să faci comedie într-o poveste care, în esență, vorbește despre o trădare?
Mirela Zeța: Mi-ar plăcea ca publicul să reflecteze un pic în ceea ce privește toată această poveste care implică, în principal, trei personaje legate printr-o relație complexă. Nevoia de a identifica un personaj negativ este evidentă. Dificultatea în a juca un personaj care are o dorință de a spune pe nume anumite adevăruri a fost o componentă esențială pentru a crea linia fină a comediei. Atunci când scenariul este bun, situația este puternică, colegii, regizorul îți sunt alături, nu ai cum să nu fii inspirat și motivat să faci o treabă bună. Trădarea în această poveste pleacă dintr-un singur punct sau, să-i zicem, direcție. De la personajul masculin la cele feminine, apoi se întoarce ca un bumerang către cuplul principal.
Crezi că noi, femeile, avem uneori talentul de a transforma o tragedie într-o poveste pe care s-o spunem mai apoi cu umor?
Oamenii au capacitatea de a trece prin suferință, ca mai apoi timpul să o transforme și să capete valențe comice. O înmormântare poate fi extrem de haioasă uneori, depinde de timing. Cred că avem acest mecanism de apărare extraordinar, de a râde pentru a nu retrăi o suferință, și poate cu timpul, avansând în vârstă, ne dăm seama cât de neimportante pot deveni lucrurile. Ne reinventăm poveștile pe măsură ce trecem prin viață, amintirile se deformează și totul pare suportabil.
Există personaje pe care actorul le iubește chiar dacă, ca om, nu ar suporta să stea 5 minute cu ele. Tu cum te-ai înțeles cu personajul tău?
Depinde de personaj, dar cred că cel mai important este să-l înțelegi, să-i înțelegi modul de gândire și apoi de ce acționează așa cum o face. Poți iubi provocarea de a interpreta personaje complexe, da. Atunci când ajungi la un adevăr care nu îți aparține în viața de zi cu zi, acolo, la lucru, e un sentiment bun, plin, al reușitei în meserie. Sau uneori te poți speria de personaje care sunt foarte departe de lumea ta interioară și să faci ceva cu tot ceea ce simți, adică să te pui la bătaie.
Ai avut vreun moment la filmări în care ți-a fost greu să nu râzi, deși scena trebuia să meargă înainte? Ai simțit cumva presiunea modului de filmare, dintr-un singur cadru? Se schimbă meseria de actor atunci când nu mai ai „luxul” montajului?
Din fericire, am parcurs anii de școală și unul dintre lucrurile pe care le înveți este să nu râzi tu, ci să faci publicul să râdă. Nu mi s-a întâmplat să râd pe platou, poate pentru că m-am luat în serios cu ceea ce aveam de făcut. Există o presiune pe care o ai atunci când filmezi un film cum este 3 Zile în Septembrie, adică un cadru-secvență, pentru că nu îți dorești să greșești nimic, dar o altă provocare este aceea ca, dacă greșești, să poți transforma greșeala în ceva bun, utilizabil. Viața e imperfectă și avem tot felul de erori de gândire, dar reușim să ne redresăm rapid. Meseria de actor nu se schimbă când trebuie să joci. Înveți textul, ești prezent, faci ceea ce trebuie să faci și o iei de la capăt. Eu am o formare de teatru, așa că emoția unui „cadru-secvență” o practic la fiecare spectacol atunci când joc pe scenă. Am un spectacol, Lirda se numește, în regia Letei Popescu, în acest sens. Este un spectacol în care nu ieș din scenă o oră și patruzeci de minute.
Dacă ai descoperi, cu câteva ore înainte de propria nuntă, că omul de lângă tine nu este cel pe care îl credeai, ai avea instinctul Biancăi sau ai avea nevoie mai întâi de explicații?
Dacă aș descoperi un adevăr atât de dureros la propria nuntă, cred că l-aș închide într-o cameră pe individ și l-aș chestiona, iar atunci când aș ieși, aș pleca fără să mă uit înapoi.
Care este cea mai mare diferență dintre Mirela Zeța și personajul pe care îl joci în „3 zile în septembrie”?
Sunt două planuri foarte diferite. Unul imaginar și unul real. De aici extrema diferență care mă face pe mine să fiu altcineva. Cred că singurul lucru în comun ar fi combustia de a trăi.
Te întreb asta pentru că îmi aduc aminte că am stat de vorbă înainte de debutul musical-ului „Chicago” și că îi găseai scuze până și Velmei Kelly. Ești genul de om care încearcă să găsească și partea bună în absolut orice om, indiferent ce face?
Încerc să găsesc ce e bun în oameni ca să nu împietresc detestându-i. Și poate la lucru vreau să găsesc mai întâi ce e bun ca să mă pot afunda pe un teren neplăcut. Ca o plasă de siguranță cu diverse personaje. Ce-i drept, mi-au plăcut personajele care ies un pic din sfera „cumințeniei”, din imaginea aceasta imaculată a comportamentului uman.
Apropos de „Chicago”, spuneai atunci că faci mult sport pentru a intra în energia Velmei. A rămas mișcarea un stil de viață pentru tine sau în clipa de față nu îți mai permite timpul?
Din cauza unor probleme de sănătate a trebuit să renunț la sală, din nefericire, dar în timp sper să pot reveni la „greutăți” și abdomene. Mă simțeam foarte bine atunci.
Ce te face să ai încredere într-un om? Cât de tare trebuie să te rănească pentru a-l scoate definitiv din viața ta?
Ce mă face să am încredere într-un om. Sunt foarte multe lucruri care, adunate laolaltă, mă fac să am încredere. Timpul, implicarea, acțiunile, atenția, curiozitatea, intuiția dacă ceea ce spune se reflectă în acțiuni, capacitatea de a fi vulnerabil, generos, recunoștința, modul în care privește viața și lumea, modul în care mă privește. Acestea sunt câteva din calitățile care cred că sunt necesare pentru a avea încredere. Cred că trebuie să mă rănească într-un moment când nu mai sunt disponibilă să accept sau să înțeleg. Ca să scoți pe cineva din viața ta trebuie să fi fost de ajuns.
Dacă ai avea 24 de ore în care nimeni nu ar putea să te judece pentru nicio decizie, ce ai face?
Sper că judecata este doar de apoi. Dacă aș avea 24 de ore fără să mă judece nimeni, probabil aș vrea să spun adevărul pur tuturor oamenilor pe care i-aș întâlni.
Dacă „3 zile în septembrie” ar deveni „3 zile din viața Mirelei Zeța”, ce trei zile ai alege?
Nu înțeleg exact întrebarea. Dar dacă ar fi 3 zile ale mele din septembrie, ar fi pline de soare, lângă copaci, cu oamenii în care am încredere și voie bună. Fără bârfă, fără vești neplăcute și fără alte griji. Oameni cu povești frumoase care să mă inspire și să mă bucure.
