Între 1930 și 1940, Canada a plantat molizi pe două pajiști native. Copacii au fost tăiați, dar natura nu și-a revenit nici după 19 ani
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
O decizie luată în Canada în anii ’30, când molizi albi au fost plantați pe pajiști native din Parcul Național Riding Mountain, continuă să-i surprindă pe cercetători aproape un secol mai târziu. Copacii au fost ulterior îndepărtați, în încercarea de a readuce terenul la starea inițială, însă ceea ce au descoperit oamenii de știință după aproape 20 de ani a schimbat perspectiva asupra modului în care natura își revine după intervențiile oamenilor, relatează The Times of India.
Cuprins:
- Cercetătorii au comparat pajiștea neatinsă cu plantațiile de molid
- Nici după aproape 20 de ani pajiștea nu revenise la starea inițială
- Copacii au dispărut, dar schimbarea a rămas sub pământ
- Zona restaurată de cel mai mult timp avea cea mai mică diversitate
- Canada continuă și astăzi să restaureze pajiștile din Riding Mountain
- O schimbare făcută acum aproape un secol încă se simte
Cercetătorii au comparat pajiștea neatinsă cu plantațiile de molid
Totul s-a întâmplat în provincia Manitoba, unde, între 1930 și 1940, pe pajiști native cu păiuș au fost înființate plantații de molid alb, Picea glauca. Ani mai târziu, autoritățile au început să îndepărteze plantațiile pentru a restaura pajiștile originale. Cercetătorii care au urmărit ce s-a întâmplat ulterior au descoperit însă că simpla dispariție a copacilor nu a fost suficientă.
Urmele lor au rămas în plante, în semințele din sol și chiar în organismele microscopice care trăiesc sub pământ.
Nici după aproape 20 de ani pajiștea nu revenise la starea inițială
Oamenii de știință au comparat suprafețe de pajiște nativă care nu fuseseră împădurite cu plantațiile de molid rămase și cu terenuri unde copacii fuseseră îndepărtați în perioade diferite. Rezultatul a arătat cât de persistentă poate fi o schimbare produsă de om asupra unui ecosistem. Chiar și după 19 ani de la îndepărtarea arborilor, niciuna dintre zonele restaurate analizate nu ajunsese să semene cu pajiștea nativă folosită ca reper.
Cercetătorii au identificat 131 de specii de plante, însă structura, diversitatea și compoziția vegetației din terenurile restaurate purtau în continuare urmele perioadei în care acolo crescuseră molizi. În zonele afectate de vechile plantații existau mai puține specii native și o prezență mai mare a unor plante exotice sau invazive.
Copacii au dispărut, dar schimbarea a rămas sub pământ
Ceea ce se vedea la suprafață era doar o parte a problemei. Cercetătorii au analizat și nematodele din sol, organisme microscopice care fac parte din rețeaua trofică subterană și care pot oferi informații despre starea unui ecosistem. Comunitățile lor s-au schimbat odată cu vegetația.
În plantațiile rămase și în suprafețele restaurate recent predominau anumite grupe de nematode care se hrănesc cu bacterii. Pe măsură ce treceau anii de la tăierea copacilor, situația începea să se apropie, în anumite privințe, de cea a pajiștii naturale.
Nematodele asociate rădăcinilor plantelor deveneau mai numeroase și ajungeau la niveluri asemănătoare celor din pajiștea nativă. Dar exista o diferență importantă: diversitatea generală a acestor organisme nu revenea la nivelul ecosistemului original nici după două decenii.
Zona restaurată de cel mai mult timp avea cea mai mică diversitate
Una dintre cele mai surprinzătoare observații a fost făcută chiar în zona unde trecuse cel mai mult timp de la îndepărtarea copacilor. În loc ca aceasta să aibă cea mai bogată comunitate de plante și organisme din sol, diversitatea era cea mai redusă dintre suprafețele restaurate analizate. Asta arată că refacerea unui ecosistem nu urmează obligatoriu o evoluție simplă în care fiecare an îl aduce mai aproape de starea inițială.
Unele elemente ale pajiștii se refăceau, în timp ce altele rămâneau schimbate. Cercetătorii au ajuns astfel la concluzia că simpla tăiere a copacilor nu este suficientă pentru refacerea pajiștilor nordice cu păiuș.
Canada continuă și astăzi să restaureze pajiștile din Riding Mountain
Problema nu a rămas doar într-un studiu realizat în urmă cu câțiva ani. Parks Canada continuă în 2026 lucrările pentru protejarea și refacerea pajiștilor din Parcul Național Riding Mountain. În luna aprilie, autoritățile canadiene au început un incendiu controlat în zona Lake Audy, una dintre măsurile folosite pentru a împiedica răspândirea vegetației lemnoase și a molidului alb în zonele de pajiște. Operațiunea a vizat și refacerea habitatului pentru animale precum bizonii, elanii și cerbii.
Până în luna iunie, aproximativ 1.700 de hectare fuseseră supuse arderilor controlate în parc. Parks Canada arată că incendiile controlate sunt folosite pentru menținerea și restaurarea pajiștilor și pentru a limita extinderea pădurii asupra zonelor care ar trebui să rămână deschise. Anterior, autoritățile raportaseră restaurarea a aproximativ 40 de hectare de pajiște cu păiuș prin îndepărtarea plantațiilor de molid alb, pregătirea terenului și însămânțarea cu ierburi native.
O schimbare făcută acum aproape un secol încă se simte
Cazul din Riding Mountain arată cât de greu poate fi de inversat o intervenție asupra unui ecosistem chiar și atunci când elementul care a provocat schimbarea este eliminat. Copacii plantați între 1930 și 1940 au putut fi tăiați. Solul, banca de semințe, vegetația și relațiile dintre organismele care trăiesc acolo nu au revenit însă automat la situația de dinainte.
Din acest motiv, cercetătorii spun că succesul restaurării nu poate fi evaluat doar după ceea ce se vede la suprafață. Un teren poate arăta din nou ca o pajiște, în timp ce sub pământ ecosistemul continuă să poarte urmele unei transformări produse cu multe decenii înainte.
