Ce este cultul evanghelic
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Cultul evanghelic este o ramură a creștinismului protestant care, la rândul ei, este formată din mai multe culte separate care se regăsesc în multe zone din lume. Biserica Evanghelică Română însă nu are corespondent în străinătate. Află mai multe despre ce este cultul evanghelic, în general, și despre Biserica Evanghelică din România.
Cuprins:
Ce este cultul evanghelic
Cultul evanghelic sau evanghelismul este o ramură a creștinismului protestant, care își are originile în mișcările de reformă religioasă din secolul al XVI-lea. Termenul „evanghelic” provine din cuvântul grecesc „evanghelion”, care înseamnă „vestea cea bună” sau „evanghelie.” În context religios, acest termen se referă la accentul pus pe Scriptură ca sursă principală de autoritate și pe vestea bună a mântuirii prin credința în Isus Hristos.
Evanghelismul este mai mult decât un cult în sine, este o ramură a creștinismului protestant din care fac parte mai multe grupări, mai multe culte.
Astfel, cultul evanghelic include diverse denominațiuni și grupări, cum ar fi:
- Baptiștii
- Metodiștii
- Luteranii evanghelici
- Adventiștii de ziua a șaptea
- Penticostalii
În România, „cultul evanghelic” este uneori folosit ca termen general pentru bisericile protestante.
Conform Britannica.com, termenul „evanghelism” se referă la bisericile protestante care pun accent pe predicarea Evangheliei lui Isus Hristos, experiențele personale de convertire, considerarea Scripturii ca singura bază a credinței și activitatea de evanghelizare.
Până în Evul Mediu, termenul s-a extins din punct de vedere semantic pentru a include nu numai mesajul, ci și Noul Testament, care conținea mesajul, precum, și mai precis, Evangheliile, care descriu viața, moartea și învierea lui Isus.
Prima utilizare publicată a cuvântului evanghelic în engleză a fost în 1531. Un an mai târziu, Thomas More a scris cea mai veche utilizare înregistrată cu referire la o distincție teologică când a vorbit despre „Tyndale și fratele său evanghelic Barns”.
În timpul Reformei, teologii protestanți au îmbrățișat termenul ca referindu-se la „adevărul Evangheliei”.
Martin Luther s-a referit la „evangelische Kirche” („biserica evanghelică”) pentru a distinge protestanții de catolici din Biserica Catolică.
În Europa continentală, în secolul al XXI-lea, termenul „evanghelic” continuă să fie folosit ca sinonim pentru „protestant,” reflectându-se în denumiri precum Biserica Evanghelică Luterană din America.
În limba germană, „evangelisch” se referă mai degrabă la protestantismul general, în timp ce „evangelikal” și „pietistisch” descriu mișcările evanghelice în sensul specific al renașterii spirituale (Born-Again).
Totuși, confesiunile protestante cu origini luterane, precum Biserica Evanghelică Luterană din America sau Canada, folosesc termenul „evanghelic” ca traducere a cuvântului german „evangelisch”, chiar dacă acesta diferă ca înțeles de „evangelikal”. În lumea anglofonă, „evanghelic” desemnează în principal mișcarea de credință legată de renașterea credinței, renașterea spirituală, arată wikipedia.org.
Aceste biserici subliniază importanța unei relații personale cu Dumnezeu și a unei înțelegeri directe a învățăturilor biblice. Practica lor include adesea servicii de închinare informale, fără o liturghie fixă, axate pe muzică creștină și predici biblice. De asemenea, pun un accent deosebit pe misiune și pe ajutorul umanitar, considerându-le expresii ale credinței autentice.
Ce presupun cultele evanghelice - principii
În cadrul cultului evanghelic, există o diversitate de grupuri, iar Biserica Evanghelică din diferite țări poate include diferite tradiții (de exemplu, penticostali, baptiști, evanghelici luterani etc.). Aceste grupuri se pot diferenția în anumite practici sau înțelegere teologică, dar împărtășesc trăsătura fundamentală a „evanghelismului” bazat pe Scriptură și pe mântuirea prin credință.
Caracteristici ale cultului evanghelic:
Sola Scriptura
Conceptul de „Sola Scriptura” (numai Scriptura) este central pentru majoritatea mișcărilor evanghelice. În tradițiile evanghelice, Biblia este considerată sursa supremă de autoritate în învățătura religioasă și viața creștină, deși diferite grupuri pot avea în mod specific abordări ușor diferite asupra interpretării textului biblic.
Salvarea prin credință
În evanghelicism, salvarea este înțeleasă ca venind prin credința personală în Hristos și nu prin ritualuri sau fapte. Aceasta este o trăsătură esențială a învățăturii evanghelice, însă nu toate denominațiile protestante (de exemplu, cele mai tradiționale sau liturgice) pun aceeași accent pe aceasta.
Nașterea din nou
Conceptul de naștere din nou este important pentru evanghelici, semnificând o schimbare spirituală profundă și o relație personală cu Dumnezeu. Aceasta se întâmplă adesea printr-o „decizie conștientă” de a-L urma pe Hristos și este văzută ca o întoarcere la Dumnezeu.
Evanghelizarea
Evanghelizarea sau misiunea este un principiu fundamental al cultului evanghelic. Evangheliștii pun un accent deosebit pe răspândirea mesajului biblic și a învățăturilor creștine.
Diferențe semnificative între ortodoxie și evanghelism
Ortodoxia și evaghelismul au în comun faptul că ambele tradiții sunt creștine și au ca fundament central credința în Isus Hristos ca Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul lumii. Dincolo de asta, există numeroase diferențe între ortodoxie și evanghelism, care țin de teologie, practici, organizare și accentul pus pe anumite aspecte ale credinței. Iată câteva dintre principalele diferențe;
- Ortodoxia se bazează pe Scriptură (Biblia) și Tradiție (scrierile Sfinților Părinți, hotărârile Sinoadelor Ecumenice, liturghia etc.). Tradiția este văzută ca o completare și interpretare a Scripturii. Pe de altă parte, evanghelismul se concentrează exclusiv pe „Sola Scriptura” (numai Scriptura). Biblia este singura sursă de autoritate în materie de credință și practică.
- Ortdocșii practică botezul copiilor, considerând că acesta le spală păcatul strămoșesc și îi introduce în comunitatea credincioșilor. Evanghelismul, de obicei, practică botezul adulților (sau al celor care pot decide singuri), pe baza mărturisirii personale de credință.
- La ortodocși, venerarea icoanelor și a sfinților este o parte centrală a practicii. Se consideră că icoanele sunt „ferestre spre cer,” iar sfinții mijlocesc pentru credincioși înaintea lui Dumnezeu. Evanghelismul respinge venerarea icoanelor și a sfinților, considerând-o nepotrivită. Relația cu Dumnezeu este directă, fără intermediari.
- În ortodoxie, închinarea este formală, centrată pe Sfânta Liturghie, cu un accent pe ritualuri, cântări bizantine și rugăciuni fixe. În evanghelism, serviciile religioase sunt mai informale, punând accent pe predică, cântări moderne și rugăciuni spontane.
- Ortodoxia este ierarhică, biserica fiind condusă de preoți, episcopi, mitropoliți și patriarhi. Clerul joacă un rol esențial în viața spirituală a comunității. În evanghelism, biserica este adesea descentralizată, fără ierarhie rigidă. Multe comunități evanghelice practică conducerea locală de către prezbiteri sau pastori.
Ce este Biserica Evanghelică Română
Biserica Evanghelică Română este o mișcare creștină de orientare evanghelică, apărută pe teritoriul României în perioada 1920-1924. Aceasta își are originea în activitatea teologilor ortodocși Dumitru Cornilescu, cunoscut pentru traducerea Bibliei utilizată astăzi de multe culte evanghelice, și Teodor Popescu, fost preot al bisericii „Sfântul Ștefan” din București.
Datorită implicării lor, un grup de câteva sute de credincioși a construit, în 1926, o biserică pe Strada Carol Davila nr. 48 din București, cu o capacitate de 1.000 de locuri, care a devenit centrul unei noi mișcări religioase.
În 1927, autoritățile au solicitat o denumire distinctivă pentru acest grup, care a devenit cunoscut sub numele „Creștinii după Scriptură” și a fost organizat oficial ca asociație. În scurt timp, au fost deschise biserici în mai multe orașe, precum Ploiești, Câmpulung, Târgoviște, Buzău, Brașov, Pitești și altele.
În 1939, din cauza presiunilor regimului vremii, asociația „Creștinii după Scriptură” a fuzionat cu „Creștinii după Evanghelie”, formând împreună „Cultul Creștin după Evanghelie”, în ciuda unor diferențe doctrinare și de practică. Activitatea cultului a fost interzisă în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, însă a fost reluată în 1946.
După evenimentele din decembrie 1989, o conferință generală a reprezentanților bisericilor, desfășurată la București pe 27 ianuarie 1990, a decis separarea din „Cultul Creștin după Evanghelie” și funcționarea ca o entitate religioasă independentă sub denumirea de „Biserica Evanghelică Română.”
Biserica Evanghelică Română urmează modelul primilor creștini, practicând botezul creștin prin cufundare, inclusiv pentru copii, dar subliniind că mântuirea și viața creștină autentică se obțin prin credința personală în Isus Hristos, nu prin botez. Nu există o ierarhie clericală, iar toți membrii sunt considerați egali, sub conducerea directă a lui Isus Hristos.
Coordonarea activității bisericii este asigurată de un Sfat al Fraților, format din membri reprezentativi, și de un comitet care gestionează relațiile cu statul. Serviciile religioase includ cântări comune, fără acompaniament instrumental sau coruri, iar susținerea financiară a bisericii nu implică taxe impuse credincioșilor.
Biserica dispune de 214 lăcașuri de cult, majoritatea situate în județele Argeș, Brașov, Constanța, Dâmbovița, Prahova, Ialomița, Vaslui și în București. Conform recensământului din 2011, aceasta are aproximativ 15.514 membri.
Publicația oficială a bisericii, „Adevărul Creștin”, apare o dată la două luni, iar cultul tipărește și alte lucrări teologice. Biserica menține relații frățești cu biserici evanghelice din SUA, Olanda și Germania.
Fiind o mișcare religioasă înființată în România, Biserica Evanghelică Română nu are corespondență directă în alte țări și este relativ recentă, având o vechime de aproximativ 70 de ani, arată Secretariatul de Stat pentru Culte.
Sursă foto - Shutterstock.com
