Cine a fost Dante Alighieri

Copilăria și tinerețea lui Dante Alighieri

Dante Alighieri s-a născut la 21 mai 1265, în Florența, un oraș prosper, dar frământat din punct de vedere politic. Provenea dintr-o familie implicată activ în complexa viață politică florentină, un detaliu care avea să devină un element central în opera sa ulterioară, mai ales în „Infernul”. La scurt timp după nașterea sa, mama lui Dante a murit, iar pe când avea doar 12 ani, familia i-a aranjat logodna cu Gemma Donati, fiica unui prieten apropiat. Cei doi s-au căsătorit în jurul anului 1285, dar inima lui Dante aparținea altei femei, Beatrice Portinari, cea care avea să aibă o influență uriașă asupra viitorului poet și al cărei personaj avea să formeze coloana vertebrală a „Divinei Comedii”.

Beatrice a fost marea sa muză, deși dragostea lui a fost una „curtenească”, idealizată și neîmpărtășită. Dante a întâlnit-o pentru prima oară când ea avea doar nouă ani, iar el a mărturisit că a fost dragoste la prima vedere. Deși nu a fost o relație romantică în sensul clasic, fata avea să devină figura centrală a operei sale și simbolul purificării sufletului. În 1290, Beatrice a murit pe neașteptate, iar cinci ani mai târziu, Dante a publicat „Viața Nouă” („Vita Nuova”), o colecție de versuri și proză care reflectă durerea și venerația sa profundă față de Beatrice. Lucrarea este remarcabilă nu doar prin intensitatea emoțională, ci și prin faptul că este scrisă în italiană, într-o epocă în care latina era limba standard a culturii scrise.

Studiul filozofiei și implicarea politică

Moartea lui Beatrice a marcat începutul unei noi etape în viața lui Dante Alighieri. El s-a dedicat studiului filosofiei, în special a celei aristotelice și tomiste, dar și vieții politice tumultuoase din Florența. Orașul era divizat în facțiuni care reprezentau papalitatea și imperiul, aflate în continuu conflict. Este vorba despre facțiunile Guelfilor și Ghibelinilor, iar apoi Guelfii Albi și Negri. Dante s-a alăturat Guelfilor Albi și a ocupat funcții publice importante.

În 1302, însă, după un conflict politic și religios cu Papa Bonifaciu al VIII-lea și cu Guelfii Negri – facțiunea politică aflată la putere la acea vreme – Dante a căzut în dizgrație și, considerat un dușman al orașului, a fost condamnat la exil pe viață de către liderii Guelfilor Negri, pentru opiniile sale împotriva a ceea ce considera a fi abuzul de putere și corupția papilor, notează World History. Printre cei care au contribuit la această decizie se număra și Corso Donati, o rudă îndepărtată a soției lui Dante. Această condamnare i-a distrus viața personală, dar i-a declanșat o perioadă de creație artistică prolifică.

Exilul și scrierile teoretice

În timpul exilului, Dante Alighieri a călătorit prin mai multe orașe din Italia, inclusiv Bologna, Padova, dar și, posibil, Paris. A renunțat complet la activitatea politică și s-a dedicat scrisului și reflecției filosofice. În 1304, în Bologna, el a început să redacteze tratatul „Cu privire la vorbirea comună” („De Vulgari Eloquentia”), în care pleda pentru utilizarea limbii italiene literare, îmbogățită cu elemente din toate dialectele vorbite, pentru a o stabili ca limbă demnă de exprimare literară. Chiar dacă lucrarea a rămas neterminată, ideile sale au avut un impact puternic asupra dezvoltării limbii italiene moderne.

În martie 1306, exilații florentini au fost alungați din Bologna, iar până în august, Dante a ajuns la Padova, iar din acel moment, nu s-a mai știut unde s-a aflat Dante câțiva ani. Între 1307 și 1309, se presupune că a fost la Paris, dar acest lucru nu este confirmat. În 1308, alegerea lui Henric al VII-lea de Luxemburg ca împărat al Sfântului Imperiu Roman i-a reaprins speranțele privind o pacificare a Italiei, deoarece acesta putea să restabilească pacea de pe tronul său imperial, subordonându-și în același timp spiritualitatea autorității religioase.

Dante a scris atunci „De Monarchia”, o celebră lucrare în trei cărți în care susținea independența autorității imperiale față de cea papală, afirmând că împăratul își primește puterea direct de la Dumnezeu, nu prin intermediul papei.

Cum a luat naștere „Divina Comedie”

Popularitatea lui Henric al VII-lea a început să scadă, iar dușmanii acestuia, care în viziunea lui Dante erau membri ai guvernului florentin, au câștigat putere, amenințându-i urcarea pe tron. Acesta a fost motivul pentru care el a scris un pamflet vehement împotriva acestora și a fost imediat inclus pe lista celor care nu mai puteau reveni niciodată în orașul natal.

În această perioadă, Dante a început să scrie cea mai faimoasă lucrare a sa, „Divina Comedie”, și una dintre capodoperele literaturii universale. În primăvara anului 1312, Dante se afla la Pisa, unde se reunise cu ceilalți exilați pentru a-l susține pe noul împărat,  dar, din nou, locul exact în care se afla în această perioadă este incert.

Cu toate acestea, în 1314, el a finalizat „Infernul”, prima parte a poemului, iar după alți trei ani s-a stabilit în Ravenna, unde a scris restul poemului și unde avea să moară, în 1321, înainte de a împlini 56 de ani.

„Divina Comedie” este o alegorie a vieții omului, o călătorie inițiatică prin viața de apoi, care reflectă atât concepția creștină despre mântuire, cât și problemele morale și sociale ale timpului. Scopul declarat al poemului este de „a scoate pe cei vii din starea de mizerie și a-i duce la starea de fericire”.

Semnificația „Divinei Comedii”

Scrisă în limba italiană, într-o epocă dominată de latina erudită, „Divina Comedie” a transformat pentru totdeauna literatura europeană și a consfințit limba italiană literară, devenind un simbol al speranței și al căutării adevărului. Opera este scrisă la persoana întâi, urmărind călătoria imaginară a autorului prin cele trei tărâmuri ale morții: Infernul, Purgatoriul și Paradisul.

Poetul roman Virgiliu îl călăuzește pe Dante prin Infern și Purgatoriu, în timp ce Beatrice, simbolul iubirii divine și al iluminării, îl conduce prin Paradis, aflăm de pe Biography.com. Întreaga călătorie are loc în timpul Săptămânii Patimilor din anul 1300, începând în noaptea de dinaintea Vinerei Mari și încheindu-se miercuri, după Paște. Astfel, parcursul are și o semnificație liturgică, reprezentând drumul sufletului către mântuire.

Structura celor trei tărâmuri ale vieții de apoi urmează un tipar comun format din nouă trepte, plus o a zecea, finală și supremă. Nouă cercuri ale Infernului, urmate de nivelul lui Lucifer aflat în adâncul cel mai de jos, nouă trepte ale Purgatoriului, având Grădina Edenului în vârf și nouă corpuri cerești ale Paradisului, urmate de Empireu, cel mai înalt tărâm al cerului, locul în care sălășluiește Dumnezeu.

Structura operei „Divina Comedie”

Poemul este alcătuit din 100 de cântece, scrise în măsura cunoscută sub numele de „terza rima” (astfel, numărul divin 3 este prezent în fiecare parte a operei), formă pe care Dante a modificat-o față de versiunea populară a vremii, astfel încât să fie considerată o invenție proprie.

Infernul: păcatul și pedeapsa

Infernul este alcătuit din nouă cercuri concentrice, fiecare rezervat unui anumit tip de păcat, culminând cu cel de-al zecelea nivel, cel al lui Lucifer, aflat în adâncul cel mai de jos. Aici, Dante creează un peisaj terifiant, în care păcătoșii își primesc pedeapsa în funcție de faptele lor. De exemplu, trădătorii sunt îngropați în gheață până la gât, fiind incapabili să se miște, unii mestecându-se între ei, iar alții fiind sfâșiați de diavoli. În centrul Infernului, Satana stă îngropată în gheață, cu trei fețe, plângând din cei șase ochi ai săi și mestecându-i pe Iuda, Cassius și Brutus, cei mai mari trădători ai istoriei, în viziunea lui Dante.

Purgatoriul: curățarea sufletului

În Purgatoriu, Virgiliu îl conduce pe Dante într-o lungă ascensiune pe un munte înalt, cu șapte terase, fiecare simbolizând unul dintre cele șapte păcate capitale, înainte de a ajunge în paradisul pământesc din vârf. Călătoria poetului reprezintă aici viața creștină, în care Dante trebuie să învețe să respingă paradisul pământesc pe care îl vede în favoarea celui ceresc care îl așteaptă. Dante și Virgiliu urcă acest munte, întâlnind suflete care se pocăiesc și se pregătesc pentru intrarea în Paradis. La vârful muntelui se află Grădina Edenului, simbol al inocenței originare. Aici, Virgiliu îl părăsește pe Dante, iar Beatrice preia ghidajul spiritual.

Paradisul: întâlnirea cu divinitatea

Beatrice, care reprezintă iluminarea divină, îl conduce pe Dante prin Paradis, urcând cele nouă ceruri, fiecare reprezentând o virtute sau o etapă a iluminării spirituale, către adevăratul paradis. În cel mai înalt punct, Empireul, unde locuiește Dumnezeu, Dante are viziunea supremă a Divinității, simbolizată prin trei cercuri concentrice, reprezentând Sfânta Treime: Tatăl, Fiul și Sfântul Duh.

Pe parcurs, Dante îi întâlnește pe cei care pe pământ au fost giganți ai intelectualismului, credinței, dreptății și iubirii, ca Toma d’Aquino, regele Solomon și stră-străbunicul lui Dante. În ultima sferă, Dante se întâlnește față în față cu Dumnezeu Însuși, care este reprezentat prin trei cercuri concentrice, care la rândul lor îi reprezintă pe Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt. Călătoria se încheie aici cu o adevărată împlinire eroică și spirituală.

Moștenirea lui Dante Alighieri

Dante Alighieri a murit de malarie în ziua de 13 septembrie 1321, în Ravenna, unde trupul său se află și astăzi într-un mausoleu. Mormântul lui din biserica Santa Croce din Florența este, de fapt, un cenotaf, adică un mormânt gol sau, cu alte cuvinte, doar un monumente închinat marelui poet și gânditor.

La câteva decenii după moartea sa, Giovanni Boccaccio a scris o biografie despre Alighieri, iar până în anul 1400 existau deja peste 12 comentarii critice asupra „Divinei Comedii”. Poemul este considerat parte esențială a canonului occidental și o piatră de temelie în literatura italiană.

Poetul T.S. Eliot, profund influențat de Dante, spunea că „în literatura modernă există doar doi titani care împart lumea între ei: Dante și Shakespeare. Nu există un al treilea”. Operele scrise de Dante Alighieri sunt un amestec de filosofie, politică, literatură și teologie.

Potrivit Enciclopediei de Filosofie Stanford (SEP), acestea se văd în includerea panoramică a multor domenii ale cunoașterii, cum ar fi clasicismul și studiile biblice, o influență din partea fostului său mentor, Brunetto Latini, celebrul savant și om de stat florentin.

Vezi şi cine a fost Charles Darwin!

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE