Cine a fost Nicolae Bălcescu
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Nicolae Bălcescu s-a născut pe 29 iunie 1819 și a murit pe 29 noiembrie 1852. A fost un militar român din Țara Românească, istoric, jurnalist și lider al Revoluției de la 1848 din Țara Românească.
Cuprins:
Despre Nicolae Bălcescu
Născut la București, într-o familie de nobili de rang inferior, a folosit numele de fată al mamei sale, în locul numelui tatălui său, Petrescu (mama sa era originară din Bălcești, județul Vâlcea, acum, pe atunci, județul Argeș). Frații săi au fost Costache, Barbu, Sevasta și Marghioala, iar tatăl său a murit în 1824.
În copilărie, Bălcescu a studiat la Colegiul Sfântul Sava (din 1832), fiind un pasionat de istorie. La vârsta de 19 ani, s-a înrolat în armata valahă și, în 1840, a luat parte, alături de Eftimie Murgu și Cezar Bolliac, la conspirația lui Mitică Filipescu împotriva principelui Alexandru al II-lea Ghica.
A fost închis timp de doi ani
Complotul a fost descoperit, iar Bălcescu a fost întemnițat la Mănăstirea Mărgineni, unde a rămas pentru următorii doi ani. Condițiile grele de detenție au lăsat urme ireversibile asupra sănătății lui Bălcescu.
La eliberare (după ce a fost grațiat de noul principe Gheorghe Bibescu), a participat la formarea unei societăți secrete desprinse din francmasonerie și denumită „Frăția", pe care a condus-o împreună cu Ion Ghica și Christian Tell (cărora li s-a alăturat la scurt timp Gheorghe Magheru), în rezistența împotriva noului Bibescu.
Pentru a-și aprofunda studiile de istorie, Bălcescu a plecat în Franța și Italia și a fost, împreună cu August Treboniu Laurian, redactorul unei reviste intitulate Magazin istoric pentru Dacia, care a apărut pentru prima dată în 1844.
În acel an a apărut (într-o altă revistă) și eseul său istoric „Puterea militară și arta războiului de la crearea Principatului Valahiei și până acum", care pleda pentru o armată puternică și ca garanție a autodeterminării.
A devenit liderul grupului Societatea studenților români
În timp ce se afla la Paris (1846), a devenit liderul grupului naționalist romantic și liberal-radical Societatea studenților români, care îi reunea pe valahi și moldoveni - din el mai făceau parte Ion Brătianu, Alexandru C. Golescu, Ion Ionescu de la Brad, C. A. Rosetti și Mihail Kogălniceanu.
Magazin istoric a continuat să publice prima colecție de surse interne privind istoria Munteniei și Moldovei - cronici medievale, care au fost publicate ulterior într-un singur volum.
Una dintre contribuțiile sale la revistă îl singularizează ca liberal radical: Despre starea socială a muncitorilor plugari din Principatele Române în deosebite timpuri. Pledează pentru o reformă agrară, menită să-i deposedeze pe boieri de mari loturi de pământ (care, la rândul lor, urmau să fie atribuite țăranilor fără pământ).
Ea a fost folosită ca referință de Karl Marx în analiza sa succintă a evenimentelor, fapt care avea să-i aducă lui Bălcescu acreditări în România comunistă.
Revoluția valahă
În 1848, după ce a participat la răscoala din Franța, Bălcescu s-a întors la București pentru a lua parte la revoluția din 11 iunie.
El a fost, pentru doar două zile, atât ministru, cât și secretar de stat al guvernului provizoriu instaurat de revoluționari. Susținerea sa pentru votul universal și reforma agrară nu a fost împărtășită de mulți revoluționari, iar grupul său a intrat în conflict cu figurile tradiționale ale autorității. Mitropolitul ortodox Neofit, deși șef al guvernului revoluționar, s-a opus reformelor și, în cele din urmă, a conspirat împotriva Revoluției însăși.
A fost arestat
Bălcescu a fost arestat la data de 13 septembrie a aceluiași an de către autoritățile Imperiului Otoman, care au pus capăt Revoluției. Otomanii au permis ulterior tuturor participanților la evenimente să se refugieze la Istanbul, evitând astfel contactul cu trupele rusești trimise pentru a ajuta prezența otomană.
Bălcescu s-a îndreptat inițial spre Transilvania, dar a fost expulzat de autoritățile habsburgice, care îl considerau o amenințare și un agitator al sentimentelor românești din acea regiune.
La Istanbul și în Transilvania
La începutul anului 1849, Bălcescu se afla la Istanbul când armatele revoluționare maghiare sub comanda lui Józef Bem au organizat o ofensivă de succes împotriva forțelor habsburgice și a aliaților lor români din Transilvania.
Guvernul maghiar al lui Lajos Kossuth a intrat apoi într-un război debilitant cu forțele românești ale lui Avram Iancu, iar foștii membri ai guvernului valah au fost contactați de revoluționarii polonezi din exil pentru a media o pace între cele două părți (în speranța că astfel se va asigura o rezistență mai puternică în fața Rusiei și mizând pe resentimentele valahilor față de guvernul de la Sankt Petersburg).
Bălcescu a plecat la Debrecen în luna mai și s-a întâlnit cu Kossuth pentru a primi oferta acestuia din urmă de pace către Iancu. Istoriografia de inspirație marxistă a sărbătorit acest lucru ca fiind un acord. De fapt, documentele lui Bălcescu arată că acesta a considerat oferta de pace ca fiind nesatisfăcătoare pentru români, iar Avram Iancu a respins-o cu totul (deși a fost de acord cu un armistițiu temporar).
Oferta finală a conducerii de la Budapesta către Bălcescu și Iancu cerea ca românii să se retragă din Transilvania, deoarece regiunea se transforma într-un câmp de luptă între Rusia și maghiari. Când acest din urmă conflict s-a încheiat, românii din Transilvania, deși nu au fost niciodată deosebit de binevoitori față de prezența rusă, au predat armele habsburgilor reînființați (loialitatea lui Iancu față de dinastie făcuse obiectul unei dispute paralele între el și valahi).
Ultimii ani
Cea mai importantă lucrare a lui Bălcescu este „Romanii supt Mihai-Voievod Viteazul” („Românii sub domnia lui Mihai Viteazul"), pe care a scris-o în exil în 1849 - publicată pentru prima dată de Alexandru Odobescu, în 1860. Volumul este istoria campaniilor lui Mihai, ca primul moment în care Valahia, Transilvania și Moldova s-au aflat sub o singură stăpânire, chiar dacă scurtă.
Ele arată angajamentul lui Bălcescu atât față de radicalism, cât și față de naționalism, viziunea sa oscilând între lauda gesturilor lui Mihai și critica poziției sale de susținător al șerbiei și al privilegiilor.
După revoluţia eşuată, Bălcescu s-a stabilit la Paris, unde boala de plămâni căpătată în închisoare s-a agravat. În 1952, a încercat să revină în Ţara Românească, pentru a-şi revedea plaiurile natale, dar nu a fost lăsat de autorităţi să debarce la Galaţi. În cele din urmă, Bălcescu a ajuns la Palermo, unde a murit la 29 noiembrie 1952, la vârsta de 33 de ani.
Sursa foto: 123rf.com
Vezi şi cine a fost Grigore Moisil!
Citeşte şi despre Rasputin şi Napoleon Bonaparte!
