Cum a reușit Ionuț să își construiască un viitor, după ce a plecat din centrul de plasament: „Am luat-o de la zero cu totul, e ca o luptă de supraviețuire” (publicitate)
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
- Cum a fost anul 2020 pentru tine?
Anul 2020 a fost unul al schimbării, deoarece am părăsit a doua casă și mă bucur foarte mult. Este cea mai buna hotărâre pe care am luat-o de-a lungul vieții mele, pentru ca mi-am dorit să scap de tot mediul acela și iat-mă! Pe lângă faptul că am părăsit sistemul de protecție DGASPC Buzău, a fost un an tare dificil cu multe peripeții și obstacole, cu multe restricții, dar m-am adaptat.
https://www.youtube.com/watch?v=_L6EcCEBDwg
- Care au fost obstacolele pe care le-ai întâlnit și cum te-a ajutat programul Plan de Viață să le depășești?
Din punctul meu de vedere, este foarte greu să cunoști oameni. Spun asta deoarece am schimbat orașul, școala, serviciul, proiectul în sine. Pur și simplu am luat-o de la zero cu totul, e ca o luptă de supraviețuire, de adaptare, de acceptare.
Viața m-a pus mereu în fața faptului împlinit și de fiecare dată când m-am lovit de o problemă, am reușit să găsesc soluții.
- Dintre atelierele la care ai participat prin programul Plan de Viață, care a fost preferatul tău? De ce?
Atelierul “Gestionarea Emoțiilor“, pentru că am aflat lucruri utile despre emoțiile pe care nu le putem stăpâni. Ele trebuie trăite și luate ca atare, încercând să învățăm de pe urma lor.
- Care au fost experiențele tale în piața muncii? Ce loc/locuri de muncă ai avut? Ce ți-a plăcut și ce nu? Ce ai învățat de la fiecare?
Eu nu mi-am schimbat locul de muncă de când am venit în București. Lucrez la Taco Bell în Afi.
Deși nu este jobul meu ideal, am acceptat acest compromis pentru a mă putea întreține. Am învățat că este important să am un job stabil, motiv pentru care îmi apreciez jobul. A fost greu să mă adaptez, să învăț lucruri noi. Mi-am cunoscut colegii și am învățat să relaționez.
- Care sunt cele mai importante lucruri pe care le-ai învățat de când faci parte din programul Plan de Viață? Cum crezi că te vor ajuta în viitor, ca adult?
Am învățat că e importantă integrarea în societate, că totul depinde de mine și că trebuie să fac tot ce îmi stă în putință pentru a ajunge unde îmi doresc. Am învățat să nu mă rușinez cu trecutul meu, ci că trebuie să îl accept și să înțeleg că situațiile în care am fost pus nu au fost cauzate de mine. Totodată, am mai învățat să fiu tolerant cu ceilalți din jur.
- Pe plan profesional, ce ți-ar plăcea să faci în viitor? Dar pe plan personal, ce-ți dorești?
Pe plan profesional mi-aș dori să fac parrte dintr-un ONG orientat către tineri. Să țin ateliere de educație non-formală și să împărtășesc tinerilor trăirile și învățăturile mele.
Pe plan personal îmi doresc un loc al meu, o familie, un job stabil și copii cărora să le ofer tot ce eu nu am avut.
- Ai un model care te inspiră în alegerile tale? Poate un asistent maternal sau cineva cunoscut prin programul Plan de Viață, poate o personalitate, de la noi sau internațională. Cum te motivează? Ce te-a inspirat să faci sau să-ți dorești?
Am multe modele, sunt multe persoane pe care le admir și cu care țin legătura.
Eu cred și sunt sigur că Dumnezeu lucrează prin oameni, eu unul am avut noroc să întâlnesc oameni minunați. Mereu m-au motivat să fac lucruri, să cred în propriile puteri, să fac ce îmi place, să spun lucrurilor pe nume și să spun ce gândesc mereu.
- Ai spus că ți-ar plăcea să ajuți, în viitor, copiii din instituțiile statului. De ce au nevoie copiii care cresc așa cum ai crescut și tu și cum ți-ar plăcea să îi ajuți?
Eu am crescut alături de alți aproape 20 de băieți. A fost dificil, însă odată cu terminarea gimnaziului, am reușit să am propria cameră. Mergeam și la școală, dar și la muncă, pentru că m-am retras atunci de la centru. Cred că e foarte important să oferim copiilor instituționalizat suport psiho-emoțional. Am auzit mereu povești despre tineri care au ieșit din sistem și nu au reușit să facă nimic cu viața lor. Cumva, concluzia celor din instituții era că sistemul a făcut tot ce s-a putut pentru ei. Totuși, nu s-a pus niciodată întrebarea „Ce s-ar fi putut face mai bine ca să nu se ajungă aici?”.
Sunt copii care au nevoie de atenție, au nevoie de încurajări, de încredere în sine. Sunt mulți care, atunci când părăsesc sistemul, se simt ai nimănui și sunt dezorientați cu privire la următorii pași.
Au nevoie de terapie, însă nu după ce părăsesc sistemul. Au nevoie de ateliere de educație, suport emoțional și educație. Sunt oameni care au nevoie de încurajări. Au nevoie de răbdare și mult suport.
- Care este un lucru pe care oamenii (societatea) îl înțeleg greșit despre tinerii care părăsesc sistemul de protecție a copilului? Cum crezi că poate fi corectat?
Oamenii cred că suntem needucați, că fugim de muncă. Se tem, cumva, de comportamentul nostru. Acest lucru se întâmplă pentru că lumea nu știe ce se petrece în spatele ușilor închise. Sunt multe traume, experiențe neplăcute și multă durere, lucruri pe care oamenii ar trebui să le cunoască, astfel încât să încerce să înțeleagă de unde venim.
- De ce crezi că e important programul Plan de Viață pentru tinerii care părăsesc sistemul instituționalizat?
Pentru mine este foarte important, pentru că îmi oferă oportunitatea de a mă dezvolta pe toate planurile. Mă învață să găsesc soluții la orice problemă cu care m-aș confrunta. În plus, învăț ce înseamnă independența am parte de suport, un lucru extrem de important. Ai libertate deplină pentru deciziile pe care le iei, învățând să îți asumi consecințele.
