De ce mă temeam de bărbații frumoși

Am douăzeci și șase de ani și sunt singură. N-am soț, n-am copii, am doar vise și speranțe. Am încercat să mi le împlinesc, dar relațiile mele sentimentale n-au durat. Nici n-aveau cum, fiindcă pe cei care m-au iubit nu i-am putut iubi, la rândul meu. Cât despre cei după care-mi sfârâiau călcâiele, ei bine, se întâmpla că, la scurt timp după ce-mi tresălta inima, o voce mică din mintea mea îmi poruncea să dispar cât mai repede din raza lor vizuală. Așa s-a întâmplat și aseară.

Melania, vecina și prietena mea din copilărie, și-a serbat ziua de naștere la un club micuț, foarte haios. Mi-am pus rochia neagră și mulată pe care am poreclit-o „ținuta killer”. în timp ce mă aranjam în oglindă, mi-am promis să mă distrez cât mă țin curelele, să-mi las toate problemele și tristețile acasă. Mi-a fost foarte ușor: lume cunoscută, muzică bună, băuturi fine – condițiile de bază pentru o petrecere reușită erau înde-plinite. Dar puțin după miezul nopții, a apărut el. Făceam o pauză de dans și mă duceam la bar, să-mi iau un gin tonic. A fost imposibil să nu-i observ cămașa albă de in în lumina stroboscopului. Era înalt, atletic, zulufii rebeli îi cădeau pe frunte, iar ochii priveau amuzați în zare, peste capetele noastre. Pe urmă, s-au fixat asupra mea.

Mi-a zâmbit și s-a apropiat de mine. Avea un mers nonșalant și își ținea o mână în buzunarul blugilor strâmți. Era ceva familiar în figura lui, în gesturi, și mi-am zis că o semăna cu un actor. — Roxana? Chiar tu ești?

Am rămas pe loc, cu ochii în ochii lui translucizi, chihlimbarii.

— Da… Chiar eu sunt. Dar tu?

— și eu sunt chiar eu, mi-a răspuns și mi-a zâmbit. Liviu, vărul Melaniei. Nu-ți aduci aminte de mine, așa-i? De altfel, e normal, am plecat din țară imediat după liceu.

Am avut o strângere de inimă inex-plicabilă, pe urmă m-a năpădit uimirea.

— Liviu? Chiar tu ești?

La faza asta, am pufnit amândoi în râs și am spart gheața. Ne-am povestit viețile, am râs mult, am dansat, am dansat și iar am dansat… Pe măsură ce treceau orele, care pentru mine păreau să zboare, noi doi eram tot mai legați de intimitatea aceea pe care doar o atracție puternică o poate naște. Iar mă cuprinsese starea binecunoscută: pe de o parte, nu m-aș mai fi desprins din vraja pașilor lui de dans, iar pe de alta, mă temeam de clipa în care mi-ar putea cere să ne revedem. Dar la ceea ce mi-a spus pe la trei dimineața, când marea parte a invitaților plecaseră, iar cei rămași se pregăteau s-o facă, chiar că nu m-am așteptat. Eram cocoțați pe două scaune de bar și sorbeam agale din pahare.

— știi, Roxana, dacă nu mi-ar fi spus vară-mea că vii și tu, n-aș fi ajuns aici în seara asta…

„Of, începe!”, mi-am zis. „Trebuie să fiu atentă și să-l evit elegant.”

— Cum așa? Doar e ziua ei! am zis, nedumerită.

— Am vrut neapărat să te întâlnesc ca să-ți spun că îmi pare atât de rău pentru ce s-a întâmplat atunci, la banchet! Nu m-am putut ierta pentru asta. Tu m-ai iertat?

Mi s-a strâns din nou inima. Amintiri pe care le zăvorâsem bine sub lacăt mi-au țâșnit în minte ca un foc de artificii. Banchetul fastuos organizat la un mare restaurant, când am terminat liceul. Banchetul pe care îl așteptam ca pe cel mai important eveniment, mai important ca bacul, admiterea la facultate sau orice alt plan de viitor. Mă copleșea emoția numai când încercam să mă imaginez dansând în brațele lui Liviu. Da, Liviu mă invitase pe mine să-i fiu parteneră la banchet. Pe mine dintre toate colegele mele drăgălașe și istețe. Suspinasem vreo doi ani în tăcere după el, strânsesem chiar relațiile cu Melania tot ca să-i fiu cumva în preajmă, îl visasem nopți în șir, iar acum, deodată, mă invita să-l însoțesc la banchet!

Mama mi-a comandat rochia la o casă de modă fiindcă așa am vrut eu: să nu mai existe alta ca a mea. Am exersat multe ore diferite dansuri în fața oglinzii. Am ales cel mai scump coafor din oraș ca să fiu sigură de rezultat.

Toate au mers strună până în ziua cea mare; atunci au început să se adune micile ghinioane. Când am îmbrăcat rochia diafană, de culoarea piersicii, mi s-a prins fermoarul în material. Mi-a luat o jumătate de oră ca să-l desprind fără să rup taftaua. Alergând grăbită prin casă după poșetuța-plic, era să-mi scrântesc o gleznă fiindcă am călcat strâmb pe sandalele aurii cu toc înalt. Iar parfumul meu preferat se terminase! și, în sfârșit, când mai era jumate de oră până să vină Liviu să mă ia, m-am uitat pe geam și am constatat că cerul se întunecase și se punea de-o ploaie cu furtună. Dar toate astea n-au fost decât semnele care au prevestit adevăratul taifun. Liviu n-a venit să mă ia!

M-am gândit să sun la ușa Melaniei, dar n-avea rost. O auzisem plecând, veniseră doi colegi după ea. Acum, banchetul începuse. și Liviu, nicăieri. Dintr-un soi de emoție, dădusem în altul: ce să fac acum?

— Liniștește-te, draga mea! mi-a zis mama. Îl trezim pe taică-tău și te duce el cu mașina…

— Nu mai vreau să merg! am strigat eu, în timp ce-mi simțeam lacrimile în ochi.

— Cum să nu mergi? E banchetul tău de-a douășpea! Toți colegii și profesorii tăi sunt acolo! Doar n-ai să-ți strici bucuria pentru un puști prost-crescut!

Tata ațipise pe canapeaua din sufragerie. în cinci minute, era deja suit la volan.

— Hai, fii veselă, fata tatii, mergem la petrecere! Ce-i cu mutrița asta plouată?

— Nimic… Plouă afară, nu vezi?

Am ajuns. Inima îmi bătea să-mi spargă pieptul. Cu greu m-am convins să ies din mașină și să nu-l rog pe tata să mă ducă înapoi acasă.

— Mă poți aștepta zece minute după ce ajungem? l-am întrebat eu, fără să fiu sigură de ce.

— Sigur, fetița mea! Te aștept oricât ai vrea tu! mi-a răspuns el, surprins.

Mi-am compus o figură cât de cât zâmbitoare și am intrat în localul imens, plin ochi. Colegii mă salutau, le răspundeam, dar fără să-i privesc. Îl căutam din priviri pe Liviu.

— Ce faci, frumoaso? m-a întâmpinat Melania. Arăți nemaipomenit!

— și tu! L-ai văzut cumva pe Liviu pe aici? N-a venit să mă ia.

— și eu m-am mirat că nu v-am văzut împreună… Parcă l-am văzut în salonul celălalt.

Fără să-i răspund, am țâșnit într-acolo. M-am oprit în dreptul ușii mari de sticlă deschise. Liviu era în colțul opus, în picioare. Discuta cu fostul nostru diriginte, dar nu erau singuri. Lipită de el, la propriu, era Gianina, fuseseră colegi de clasă.

Se uitau mereu unul la altul și se vedea limpede că sunt o pereche. Când ea l-a luat de mână și l-a condus spre un alt grup sau, poate, spre una dintre mese, n-am mai putut privi spectacolul. M-am răsucit pe călcâie și am pornit-o ca săgeata spre ieșire.

— Stai, unde fugi? m-a întrebat Melania.

— Ăăă… Mi-am uitat ceva în mașină… Mașina era încă lângă trotuar. Am smucit portiera, m-am trântit pe banchetă și l-am rugat pe tata:

— Te rog, du-mă acasă!

Pe urmă, am izbucnit în plâns. Reușisem să ascund amintirea asta dureroasă atâția ani, dar ea continuase să-mi sape în suflet, fără știrea mea. M-am uitat la Liviu și am înțeles într-o clipă de ce fug de bărbații de care mă îndrăgostesc. Parcă mi s-a luat o piatră imensă de pe inimă.

— Pentru ce să te iert? Ce s-a întâmplat la banchet? l-am întrebat încet, dorind să aud totul din gura lui.

— Am fost un bou! N-am venit să te iau atunci la banchet fiindcă m-am temut că mă îndrăgostesc prea tare de tine… știam că plec în Franța peste câteva luni.

— O, ai fost un bou îndrăgostit de mine? Mă bucur s-o aud! înseamnă că și eu am fost o vițică!

Am izbucnit iar în râs amândoi. Dar era un râs forțat.

— Roxana, spune-mi că mă ierți! mi-a zis el, cu ochii plini de vinovăție, dar și de dorința de iertare, fixați într-ai mei.

— Nu știu, Liviu… întreabă-mă mâine, la o cafea!

Povestea de viață prezentată în acest material este ficțională. Unele întâmplări sunt inspirate din viața reală, dar numele personajelor și anumite aspecte au fost modificate.

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE