Dragostea la prima vedere există! Am găsit-o eu…

O simplă ieșire în oraș se poate transforma într-o amintire de neuitat. 0 amintire care poate deveni ușor o filă dintr-un roman de dragoste, cu un bărbat și o femeie care se întâlnesc exact în clipa în care existențele lor par să nu mai aibă nici un sens.

După ce i-am dat cu piciorul lui Pavel, mi-au sărit în cap toate prietenele mele frumoase, împlinite și devreme acasă. M-au făcut nebună, inconștientă și neștiutoare. Ce era să fac? Să le contrazic? Inconștientă a fost și mama când m-a făcut. A rămas însărcinată cu un bărbat însurat, m-a născut în sala de așteptare a unei gări și m-a crescut ca pe singura ei comoară. Nu a interesat-o niciodată nimic. Nici să fiu recunoscută de tata, nici să mi se plătească pensia, nimic, nimic.

E o formă de dragoste inconștiența asta. Pe care am moștenit-o și am aplicat-o cum am știut eu mai bine.

Pavel, da. Că tot am amintit de el. Dacă îi spuneam să stea într-un picior seara, înainte de culcare, pentru că numai așa mă puteam binedispune, Pavel stătea.

— Iubire, o să mă transform în cocostârc! mi-a zis el odată, când chiar i-am zis să stea într-un picior.

— Atât timp cât nu te văd decât eu, ce mai contează, dragă? îi răspundeam abținându-mă cu greu să râd în hohote.

Dimineața, când ieșea pe ușă, lăsa în urma lui miros de colonie și de apret, atât era de pus la patru ace. La serviciu, Pavel era „șefu'”, acasă, subalternu’…

în cazul în care se întâmpla să se trezească și să nu aibă cămașa spălată, călcată și apretată, pusă frumos pe umeraș, pe suportul de haine de lângă pat, nu pleca la muncă.

Acum să nu credeți că eu eram menajera casei, însă femeia care ne ajuta cu spălatul, curățenia și mâncarea mai avea și ea chestii neprevăzute și se întâmpla să-i „scape” o cămașă.

— Ela, să cauți pe altcineva! îmi spunea Pavel tăios când nu își găsea cămașa curată la locul ei.

— Las-o, măi, că e și ea om! încercam eu să-l temperez.

— Om? și eu ce sunt? I-am zis de la început care sunt condițiile… Ce nu pricepe?

— Atunci ia-ți și tu altceva pe tine! Ce crezi? Că ești elegant doar purtând o cămașă?! Haide, Pavel…

— Funcția este funcție! Iar dacă eu nu mă prezint cum trebuie în fața angajaților, nu o să am nici respect! încerca ei să mă convingă.

Mie îmi venea să râd. Dar nu o făceam. Cel puțin, nu în fața lui. Pentru că Pavel, așa domn, șef și responsabil cum voia să pozeze, avea o mare meteahnă. îi plăcea băuturica. La început, am acceptat, deh, începutul ăla orb când lași de la tine în speranța și mai oarbă că e doar un episod. însă în noaptea în care a confundat dressingul cu toaleta, am zis „Gata!”.

— Iubirică, iartă-mă, dar nu-mi mai amintesc nimic! se plângea Pavel al meu a doua zi după ispravă.

— Eu te iert, dar nu te uit. și să știi că e mai bine că nu-ți amintești nimic! însă așa nu o pot duce. Azi în dressing, mâine mă trezesc că încurci patul cu toaleta. Dumnezeule, Pavel, ești un om în toată firea, ai 40 de ani!

— Iartă-mă, e ultima dată, îți promit, Ela! continua el să facă pe plângăciosul.

Of, bine că am avut minte. L-am părăsit cu toată șefia lui și traiul bun pe care îl duceam alături de el. Este greu de crezut în ce se poate transforma un bărbat pentru care multe femei, atunci când îl văd (precizez, treaz) poate și-ar da și viața numai să petreacă o noapte cu el. Nopțile cu Pavel, când e luat bine de cap, pot fi însă adevărate surprize umede și deloc plăcut mirositoare. Da, sună plastic descrierea mea, dar mai bine de-atât nici că am putut s-o spun! Din acest motiv, toată lumea mi-a sărit în cap. Nimeni nu îl știa cu adevărat pe acest iubit al meu, Desigur, avea planuri mari cu mine: familie, copii & co. S-au dus toate pe apa sâmbetei. Pardon, pe apa din dressing…

Mult timp după ce l-am lăsat, mi-a fost greu să îmi găsesc pe altcineva. știam sigur ce nu mai voiam. Mă trezeam uneori, în timp ce mergeam pe stradă, că vorbesc singură. Bine, nu o luasem razna, dar, să fim serioși, ce om normal nu se mai trezește, din când în când, vorbind singur? Important e să nu-l audă cineva și să fie în maximă solitudine. Mie mi s-a întâmplat să mă audă cineva… și-acum, începe povestea mea adevărată.

— Sunteți o femeie foarte…

— Poftim?

— Fumoasă!

— Sunteți la clasa pregătitoare sau la grădiniță?

— Mă scuzați… Eu nu sunt român!

în timp ce coboram bulevardul, cum v-am zis, vorbeam în gând și m-am trezit vorbind cu voce tare. în fine, nu prea tare. Așa îngândurată cum eram, s-a apropiat de mine un bărbat și mi-a spus ce v-am povestit mai sus.

M-a complimentat, iar eu nu mă prindeam. De mult nu îmi mai zisese cineva că sunt frumoasă… Ce bine e, doamnelor, când cineva ne complimentează, nu-i așa? Cât de mult contează să mai auzim și altceva în afară de „E călcată cămașa?”, „E gata masa?”, „Să iei tu o pâine când vii!”! De-ar fi atât de greu să mai vedem și partea bună a lucrurilor… înclinația asta spre visare, alături de inconștiență, tot de la mama o moștenesc. și când l-am cunoscut pe Filip, tot într-un fel de stare de reverie eram. îmi amintisem de episodul acela urât în care Pavel venise beat acasă și îl trimiteam cu voce tare la baie, iar el îmi spunea că baia este în living… Of, of… Bietul Filip! Bine că nu a crezut că-s dusă cu capul!

Revenind, ideea este că mi-a plăcut abordarea lui. Am mers împreună până la prima terasă și am conversat așa cum am putut. El făcea naveta Anglia-România de vreo cinci ani, știa limba foarte bine, dar nu perfect, și voia să cunoască oameni pe care să-i transforme în personaje în cartea la care lucra. Nu vă imaginați că era vreun Oscar Wilde rătăcit în România sau vreun Cărtărescu deghizat! Era un scriitor minor, în căutarea succesului. Dar foarte profund și foarte sensibil. Am hotărât cu el să îmi răspundă cu nu și da pentru a ne înțelege mai bine. Iar când mi-am dat seama că trecuseră trei ore de când noi vorbeam și tot vorbeam, am zis că e cazul să trec totuși la subiect.

— Nu înțeleg… M-ai agățat pe stradă! Poți fi un criminal în serie. Ești un criminal în serie?

— Nu!

— Atunci… Chiar așa să îți placă o necunoscută?

— Da!

— Mai e puțin și se închide terasa. Ce faci? Rămâi aici?

— Nu!

— Doar nu vrei să mergi la mine…

— Da!

— Asta nu era o întrebare…

— Nu!

— Filip, tu îți dai seama?

— Da!

Voiam să îl întreb dacă își dădea seama de inconștiența mea. De faptul că îl acceptasem atât de ușor în viața mea, că mă lăsasem sedusă de un simplu compliment făcut de un străin, în timp ce eu coboram o stradă, traumatizată de o amintire care nu îmi mai dădea pace sub nicio formă. Aveam curaj, recunosc. Iată o altă moștenire de la mama!

îmi imaginam cum ar fi reacționat pri-etenele mele, cele frumoase și împlinite. Mai mult ca sigur că m-ar fi judecat din nou. M-am rupt de acest scenariu și m-am uitat la Filip. Am ajuns împreună acasă, l-am primit ca pe un iubit și nu l-am mai lăsat să plece.

Acum facem drumuri România-Anglia-România împreună, cartea încă nu și-a terminat-o pentru că, între timp, a început alta. Una nescrisă, pe care o trăiește împreună cu mine.

Povestea de viață prezentată în acest material este ficțională. Unele întâmplări sunt inspirate din viața reală, dar numele personajelor și anumite aspecte au fost modificate.

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE