«Fata mea e în spital, iar nepoţica plânge de dorul ei» | Scrisoarea săptămânii

"Trăiesc o adevărată dramă. Sunt mama unei fete de 30 de ani, care de peste doi ani stă numai în spital. Ramona e conectată la aparate şi nu ne recunoaşte pe nici unul. Soţul meu merge la ea de dimineaţă până seara. Are grijă de ea, o hrăneşte fiindcă are un regim special, mănâncă totul pasat. E atât de slabă, numai piele şi os. Cât era de frumoasă fata mea şi acum a ajuns de nerecunoscut. Totul din vina celui pe care l-a iubit. El însă, înnebunit de gelozie, a înjunghiat-o cu 12 lovituri de cuţit, deşi aveau împreună o fetiţă. Acum, Ramona mea e în spital, iar el este în libertate. Am ajuns să apelez la mila dumneavoastră, pentru că nu mai facem faţă cu banii. Pentru spitalizarea Ramonei plătim 620 de lei lunar, dar ne costă mult şi medicamentele, şi alifiile pe care i le luăm, dar şi regimul ei alimentar. Oameni buni ca domnul Ştefan Florescu ne-au ajutat cât au putut, dar îmi e ruşine să mai apelez la mila lui. Ne descurcăm foarte greu financiar, mai ales că noi o creştem pe Denisa, fetiţa de 3 ani a Ramonei. Mi-e milă când văd că nu are şi ea cui să spună «mamă» şi «tată». Ca orice copil îşi doreşte multe, dar îi spun mereu: «Nu îţi cumpără mamaia, că nu avem bani». Când o iau cu mine la spital, o mângâie pe mămica ei, o pupă, dar Ramona nu are nici o reacţie. «Mamaie, de ce mami nu vorbeşte cu mine? Mai stă mult aici la spital? Eu vreau să vină acasă, să mă ţină în braţe», aşa îmi spune Denisa şi mi se rupe sufletul să văd că fata mea e în spital, iar nepoţica plânge de dorul ei. Pe Denisa am învăţat-o să se roage şi seară de seară stă cu mânuţele împreunate în faţa icoanei rugându-L pe Dumnezeu să îi aducă mama acasă. Vă rog, ajutaţi- mă să pot avea în continuare grijă de acest copil minunat", Iuliana Baicu, Bucureşti.