Sfârșitul unei idei greșite: de ce nu preluăm trauma strămoșilor
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
În societatea în care trăim se promoveze agresiv faptul că majoritatea dintre noi am trecut traume la un anumit moment din viață. Acestea ar fi dus, aproape garantat, la problemele noastre psihologice din prezent. Cancerul, diabetul, obezitatea, problemele cardiace, anxietatea, depresia etc. ar fi cauzate de traumele noastre din copilărie sau chiar suferite de părinții, bunicii sau strămoșii noștri. Însă știința ne spune altceva.
Cuprins:
- Ce este trauma?
- Toate traumele duc la probleme psihice?
- Un paradox: Multe traume și puțin PTSD
- Ipoteza transmiterii intergeneraționale a traumei, extrem de controversată
- Ce ne spune știința despre trauma inter și transgenerațională
- Pericolul etichetării tuturor evenimentelor adverse ca traume
- Antidotul hiper-traumatizării: reziliența
- Atacurile de la 11 septembrie 2001, un exemplu perfect care ilustrează capacitatea umană de reziliență
Ce este trauma?
Trauma este modul nostru prin care răspundem la un eveniment major, cum ar fi un accident, un viol, sau o catastrofă naturală. Putem răspunde prin emoții, gânduri sau reacții fiziologice (transpirație, tremurat etc.) la respectivul eveniment.
Este complet normal să avem reacții de frică, anxietate, teamă și tensiune constanta, șoc sau să ne simțim instabili emoționali după evenimentul traumatic. Aceste reacții pot dura de la câteva ore până la câteva săptămâni, complet normal din punct de vedere psihic.
Toate traumele duc la probleme psihice?
Trecerea printr-un eveniment traumatic poate duce la: Sindromul de Stres Posttraumatic (PTSD), tulburări depresive și anxioase, abuz de substanțe, stres acut și nu numai.
După ce o persoană trece printr-un eveniment traumatic, poate dezvolta una sau mai multe din problemele psihologice de mai sus, dar poate, de asemenea, să rămână complet sănătoasă din punct de vedere psihic. De ce? Pentru că traumă nu înseamnă automat tulburare psihică.
Există traume și fără dezvoltarea de PTSD, dar nu există PTSD fără trecerea prin minim un eveniment traumatic. În plus, pentru diagnosticarea PTSD, respectiva persoană trebuie să îndeplinească o lungă serie de criterii, printre care: simptome intruzive (coșmaruri legate de eveniment, retrăirea constantă a acestuia, distres), evitarea a tot ce ține de eveniment și faptul că simptomele trebuie să dureze mai mult de o lună.
Cu alte cuvinte, nu este suficient să spui că ai fost traumatizat ca să și dezvolți o problemă psihică de tipul PTSD. A suferi de o problemă psihică implică multiple aspecte ce trebuie îndeplinite, iar diagnosticarea este un lucru serios, făcut doar de psihiatru.
Un paradox: Multe traume și puțin PTSD
În ceea ce privește PTSD, doar un mică parte din persoanele expuse la evenimente traumatice dezvoltă tulburarea anterior menționată, conform analizelor WHO din ultimii ani. În același timp, o mare majoritate a populației de pe glob a raportat măcar un eveniment traumatic de-a lungul vieții.
Conform aceleiași surse, aproximativ 70% din eșantionul analizat (aprox. 70.000 de persoane) au raportat minim un eveniment traumatic de-a lungul vieții. Este un alt exemplu care evidențiază hiper-utilizarea conceptului de trauma pentru a defini prezența unei tulburări mintale care, de fapt, se dezvoltă la o mică parte din populație, deși majoritatea raportează evenimente traumatice de-a lungul vieții.
Ipoteza transmiterii intergeneraționale a traumei, extrem de controversată
Această ipoteză, care a căpătat multă popularitate în ultimii ani, susține că trauma se transmite de la o generație la alta. De exemplu, urmele psihice adânci legate de Holocaust s-au transmis la nivel genetic de la părinți până la evreii sau rromii care trăiesc în prezent.
Intergenerațional se referă la transmiterea de la o generație la alta. Există însă persoane care lansează ipoteza conform căreia traumele se transmit din generație în generație. Astfel, nu doar că am moșteni traumele părinților noștri, dar și cele ale bunicilor și străbunicilor, poate chiar și ale altor strămoși mai îndepărtați.
Un promotor al idee este Mark Wolynn, autor al cărții „Nu a început cu tine: Cum traumele moștenite din familie ne modelează identitatea și cum putem rupe ciclul”. Wolynn explică că blocajele sau anxietatea inexplicabilă ar provenit de la traumele nerezolvate ale strămoșilor noștri. Conceptele de moștenire transgenerațională sunt controversate în psihologia empirică, deoarece dovezile științifice sunt încă limitate și parțial speculative.
Ce ne spune știința despre trauma inter și transgenerațională
Studiile pe oameni sunt limitate când ne referim la cele două concepte legate de traumă. În schimb, pe șoareci s-a stabilit că trauma poate influența descendenții, dar în moduri complexe și nu automat ereditare. Efectele pot apărea prin expunere directă (stres prenatal, îngrijire parentală deficitară) sau indirect prin germeni (ovule/spermă), în special în cazul traumei severe.
Dacă la trauma intergenerațională (influență doar asupra următoarei generații) avem dovezi de existența fenomenului pe șoareci, în ceea ce privește cea transgenerațională (din generație în generație), nu există în prezent dovezi.
Ca exemplu, șoarecii separați de mamă dezvoltă comportamente depresive. Inclusiv a doua și a treia generație manifestă astfel de comportamente, doar că este aproape imposibil să stabilim dacă transmiterea se face la nivel genetic sau pur și simplu comportamentul schimbat al primei generații influențează modul în care crește următoarea generație și așa mai departe.
Pericolul etichetării tuturor evenimentelor adverse ca traume
Vedem până acum că transmiterea din generație în generație a traumei nu este certă, conform cercetărilor, și observăm cât de dificil sunt de analizat aceste procese psihologice. Un alt aspect demn de notat este modul debordant în care folosim etichetarea oricărui eveniment negativ personal ca traumă.
În articole de presă, conținut pe rețelele sociale, în literatură, conceptul de traumă este omniprezent. Totuși, îl folosim fără a avea proprietatea termenului. Cercetările concluzionează că etichetele „stres” și „traumă” sunt adesea folosite ca unul și același concept .
Stresul ar trebui asociat cu reacții adaptative și reziliență, iar trauma - doar cu expuneri care duc la patologie. Doar că multe persoane folosesc, poate fără să își dea seama, termenul traumă pentru a denumi o situație-limită care le-a generat stres major pe o durată scurtă (acut).
Antidotul hiper-traumatizării: reziliența
Ne place să ne complacem în ideea că „suferim de traume” sau „am fost traumatizați”. Găsim astfel explicații pentru modul în care suntem. Dacă conform analizelor WHO, un număr mare de persoane trec prin evenimente traumatice, dar puține dezvoltă PTSD ulterior, putem să spunem că cele neafectate au o reziliență bine dezvoltată.
Reziliența se referă la capacitatea psihicului nostru de a face față cu succes stresorilor de zi cu zi care pot duce la tulburări din sfera sănătății mintale (depresie, tulburări anxioase etc.).
Atacurile de la 11 septembrie 2001, un exemplu perfect care ilustrează capacitatea umană de reziliență
Un exemplu util pentru a înțelege conceptul de reziliență în relația cu trauma este reprezentat de atacurile din 11 septembrie 2001 din Statele Unite. Zeci de mii de oameni (victime directe, rude, salvatori etc.) au fost afectate de evenimentul traumatic. După respectiva perioadă, 1 din 3 persoane afectate direct au raportat simptome specifice PTSD.
Previziunile erau sumbre. Specialiștii se așteptau la foarte multe cazuri de PTSD. Totuși, la șase luni după atac, prevalența PTSD scăzuse de la 7,5% la sub 1%. Acest lucru a fost posibil datorită rezilienței majorității persoanelor afectate. Deși au trecut prin stres acut (adică puternic) la puțin timp după eveniment, capacitatea victimelor de a face față situațiilor-limită sau traumatice i-a făcut să își revină într-o perioadă cât de cât scurtă.
Subliniem astfel că nu orice emoție puternică se poate transforma în patologie (boli psihice), cum nu orice traumă garantează o problemă psihologică. Este nevoie să acceptăm că pur și simplu unele persoane nu sunt sau sunt mai puțin afectate de evenimentele traumatice ca altele. Este în natura umană să fim diferiți unii față de ceilalți, iar trauma nu este egală cu probleme psihice de fiecare dată.
