Porția de carte. O mamă la un pas de abis / Visul american zdrobit
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
În fiecare săptămână, Libertatea vă prezintă o rubrică dedicată cititorilor, cu două apariții dintre cele mai noi și mai incitante ale editurilor din România.
Cuprins:
Mori, iubitule! (Ariana Harwicz, Editura Vellant, colecția Endorfiction)
Uneori, literatura nu trebuie să aducă relaxare, ci un pumn bine plasat în plex. Mori, iubitule!, volumul argentiniencei Ariana Harwicz, este exact acest gen de lectură care te lasă fără aer. Dacă ați crezut că este un roman de dragoste, v-ați înșelat. E un urlet concentrat și ascuțit despre ceea ce se ascunde sub vălul de mătase al maternității și al „vieții perfecte” de la țară – de fapt, totul e izolare, plictiseală cruntă, rutină, nebunie.
Povestea, tradusă din limba spaniolă de Liliana Pleșa Iacob, e, aparent, simplă. O femeie străină, pe care nu aflăm cum o cheamă, trăiește într-un sat din Franța alături de soțul ei și de bebelușul lor. Peisajul e desprins din filmele de artă: pajiști nesfârșite, liniște deplină, aer curat. Dar, în capul eroinei lui Harwicz, această ilustrată idealizată e un adevărat câmp de mine. Harwicz nu scrie despre bucuriile maternității cu carioci roz și sclipici de zâne, ci despre claustrofobia deghizată în fericire, punând negru pe alb ce multe mame, prinse între familie și societate, se tem să spună.
Femeia din ea se simte ca o sălbăticiune în cușcă. Își privește soțul cu un amestec de dorință și ură, iar copilul e un „pui de om” care o leagă de o realitate pe care nu o mai poate îndura. Nu suferă de depresie postnatală în sensul clasic al expresiei – acea etichetă pe care o punem prea des și fără să știm despre ce e vorba; e o revoltă viscerală împotriva rolului de femeie-obiect, de mamă care se sacrifică la infinit.
Stilul lui Harwicz e amețitor, fragmentat, pe alocuri brutal. Seamănă cu un film de groază psihologic unde camera reproduce gândurile cele mai ascunse ale personajului prins în capcana propriei vieți. Nici măcar natura decupată din ilustrate nu mai reprezintă vreun refugiu, ci o închisoare unde vecinii pândesc și iarba pare că vrea să te sufoce.
Publicația El Pais nu s-a ferit să compare îndrăzneala Arianei Harwicz cu cea a marilor scriitoare care au spus lumii adevărul așa cum l-au văzut: „O proză care amintește de tehnica Virginiei Woolf, obsesiile Sylviei Plath și cruzimea lui Elfriede Jelinek”.
Volumul de față are consistența unei lecturi oneste până la cruzime. Te zguduie și te face să vrei să ieși din piele, pentru că e dovada că mintea omenească are cotloane unde lumina nu ajunge niciodată.
Bărbatul cu brațul de aur (Nelson Algren, Editura Crime Scene Press, colecția Lone Wolf)
Există cărți care miros a cerneală proaspătă și cărți care miros a tabac ieftin, sudoare și disperare. Această carte, reeditată de Crime Scene Press și tradusă de Dan Doboș și George Arion jr, face parte din a doua categorie. Nu e un simplu volum din categoria noir; e o altă formă de trezire la realitate și de demascare a unor situații aparent perfecte, care numai perfecte nu sunt.
Frankie Machine are un braț de aur. E dealer de poker, cel mai bun de pe Division Street, din Chicago, în anii de după cel de-Al Doilea Război Mondial. Are degetele lungi, agile, capabile să facă pachetul de cărți să cânte. Dar aurul acela e topit din război și moarte. În spatele acelui glam nedorit se ascunde o dependență de morfină care îi mănâncă sufletul încetul cu încetul, o rătăcire fără capăt, o suferință a celor uitați de lume.
Algren nu ne pune pe tavă povestea de succes tipic americană. Din contră. Ne aruncă direct în mizeria de pe străzile lăturalnice, în barurile unde berea e stătută și speranța e o marfă rară. Frankie e prins între o soție care îl șantajează emoțional dintr-un scaun cu rotile (un personaj de o toxicitate absolută) și Molly, femeia care-l iubește, dar care e la fel de pierdută ca el.
Stilul lui Algren este motivul pentru care Hemingway îl adora - un amestec ciudat de poezie a mahalalei și cinism brutal. Aici nu avem eroi, ci doar supraviețuitori.
Orașul Chicago descris de Algren nu e cel al zgârie-norilor, ci al pariorilor, hoților de buzunare și polițiștilor corupți. Din toate dialogurile se simt foamea, sevrajul, frigul care-ți intră în oase, disperarea. Tragedia inevitabilă plutește peste fiecare pagină, în această poveste a căderii libere.
„Bărbatul cu brațul de aur” reprezintă cronica unei prăbușiri anunțate a celor pe care, la mijlocul secolului trecut la fel ca azi, societatea îi voia invizibili: dependenții de droguri, cei care trăiesc la marginea civilizației. De fapt, Algren a avut curajul să privească în ochi monstrul dependenței înainte ca acest subiect să devină marfă obișnuită pentru literatură sau film – ironic poate, în 1955, volumul a fost ecranizat, iar rolul principal a fost jucat de Frank Sinatra, glamour-ul de la Hollywood în persoană.
