Recomandările culturale ale săptămânii. De la rusul cu râsul la spaniolul cu ceramica
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
În acestă săptămână, redescoperim un rus clasic prin trei proze scurte de râs și-apoi de gândit, vedem un reportaj despre cum trăiesc chinezii fără cash și card, mergem la un spectacol prin care încercăm să înțelegem ce e celălalt și-l vedem pe Picasso într-o lumină nouă.
Cuprins:
Când avem impresia că am înțeles tot ce era de înțeles, mai bine tragem aer în piept și ne mai gândim un pic.
Carte: Mai bine râzi decât să plângi
Ucrainean care a trăit în Rusia la 1800+, Gogol e faimos mai ales pentru piesa de teatru Revizorul și pentru romanul Suflete moarte, dar cel mai mult a scris proză scurtă. Volumul Mantaua. Nasul. Însemnările unui nebun (17 lei în librării) - trei dintre cele mai frumoase. Ca toți rușii, Gogol are o atenție fină, ironie, umor și nu iartă nimic. E ca și cum ar fi vocea interioară care consemnează pentru sine întâmplări, oameni, judecăți. E blând și când e crud, e resemnat și când se revoltă.
Însemnările unui nebun e cu trecerea treptată de la neîncredere la nebunie, cu pași așa de mărunți că nu pare deloc ieșit din comun. La noi, a fost pusă-n scenă de Felix Alexa la Arcub, cu Marius Manole – încă se joacă din 2013 încoace. Nasul o să vă amintească de drumurile pe la ANAF, poștă sau orice alt ghișeu de instituție publică și e genul care te face să râzi în troleu sau în metrou, de absurd și caraghios, de se uită lumea la tine ca la un nebun. După nuvela asta făcuse Ada Milea un spectacol la un moment dat, posibil să-l mai aibă în repertoriu. Mantaua e preferata mea. Un invizibil – oameni de-ăia care nu ies în evidență cu nimic – se luptă să pună un ban deoparte pentru o haină de iarnă nouă, că aia veche s-a tocit de tot. Ăsta-i singurul lucru la care se gândește. Încontinuu. Reușește până la urmă. I-o face croitorul, apucă s-o poarte de vreo două ori, dar îl prind niște șmecheri noaptea pe stradă, îl bat și i-o fură. Umblă pe la tot felul de autorități care să-i facă dreptate. Restul, vedeți voi. Ce-mi place la povestirea asta e intensitatea. Personajul și rumegatul lui de gânduri. Plus senzația că oamenii de-acum suntem ca oamenii de-atunci. Trece atât timp și noi tot aceeași substanță o avem.
Apropo, ăsta-i unul dintre motivele pentru care Jarvis Cocker (de la fosta formație Pulp) citește cărți vechi, cum zice-n interviul pentru numărul zece al revistei The Happy Reader (editată de redacția Fantastic Man pentru editura Penguin).
Video: Viața fără cash și card
Cum ar fi să trăiești fără portofel? Să nu mai fie nevoie să cari cu tine bani și carduri, pentru că achiți totul cu o aplicație din telefon, pe care oricum îl ai mereu cu tine? În China, asta nu e o ipoteză, deja se întâmplă. Wall Street Journal a făcut un reportaj în orașul Shenzhen despre felul în care se schimbă viețile, mentalitățile și obiceiurile, dar și cu oamenii care gândesc aplicațiile astea și provoacă schimbările respective. Reportajul se numește China's Great Leap to Wallet-Free Living și-l găsiți pe YouTube.
E o temă bună de gândire, mai ales în contextul în care noi, vesticii, trecem printr-o criză în relația noastră cu confidențialitatea când încercăm să ne dăm seama ce suntem dispuși că cedăm, dar și în contextul în care în unele locuri poți să plătești exclusiv în numerar.
În Veneția, anul trecut, de exemplu, am plătit aproape numai cu bancnote. Comercianților li se percepe o taxă pe fiecare încasare cu cardul, ceea ce nu le convine, așa că ori cumperi de minimum 10 euro (sau mai mult, fiecare își stabilește limita care îi convine), ca să nu se mai simtă comisionul ăla, ori plătești cash. A fost prima dată când un domn italian, vânzător la un butic și supărat pe băncile care fac regulile astea cu cardurile, mi-a zis că mă invidiază că sunt din România, unde o ducem mai bine cu astfel de comisioane și reguli.
Cum fac chinezii să funcționeze sistemul fără portofel vedeți în reportaj.
Teatru: Cine e celălalt?
Dacă am zis de-un rus clasic, să zicem și de unul contemporan. E normal să fim curioși ce mai zic și mai fac în literatură rușii tineri, cum ar veni, urmașii lor. Pentru asta există Ivan Vîrîpaev, un dramaturg rus contemporan foarte popular. Dacă aveți curiozitatea asta de care ziceam, o puteți duce la spectacolul UFO de la TNB, după textul lui Vîrîpaev.
E regizat de Bobi Pricop, care a mai montat (în 2015, la Craiova) și Iluzii, un alt text al rusului tânăr. Spectacolul cu proiecții video și scenografie-surpriză e cu actorii Ada Galeș, Alexandru Potocean, Mihai Călin, Medeea Marinescu, Istvan Teglas, Ciprian Nicula, Raluca Aprodu și Ion Caramitru. Un fel de toată lumea bună. Următoarea reprezentație e pe 16 martie, de la 20.00, iar biletele sunt 44 de lei (plus vreo 5 lei taxe de procesare, dacă le luați online).
Niște oameni din toată lumea, inclusiv oameni serioși, cu familie și joburi importante, își povestesc întâlnirile cu extratereștrii și încearcă să descrie cât mai fidel ce au văzut și ce au simțit. Încearcă să-l descrie pe celălalt și să se apropie. Tânjesc după apropiere și înțelegere. Sfârșesc prin a-și face, involuntar, câte-un autoportret. Iar noi, asistând, sfârșim prin a-i judeca. Dar șmecheria e să ne vină să-l îmbrățișăm pe celălalt, nu să-i dăm un șut în fund.
Bucata deus ex machina de la final, în care autorul și regizorul se explică, s-ar putea să nu placă tuturor, dar e un subiect bun de conversație pe drumul către casă.
Artă: Picasso și ceramica
În 1946, Picasso s-a dus în Vallauris, un oraș de pe Coasta de Azur, la o expoziție de ceramică. Îi plăcea în sudul Franței că lumina și culorile erau clare și intense. La expoziția respectivă, l-au impresionat așa de tare produsele atelierului Madoura, încât s-a înțeles cu proprietarii, soții Ramié, și s-a mutat la ei în atelier, să prindă meseria. Picasso avea 65 de ani când a învățat să modeleze lutul și să-l transforme în ceramică. În schimbul tehnicilor învățate, atelierul avea voie să vândă operele realizate de Picasso. A continuat să facă obiecte din ceramică tot restul vieții lui, și pentru că-l relaxa și era ca o pauză de la pictat.
Dacă vreți să-l vedeți la lucru, documentarul Pablo Picasso a Vallauris – îl găsiți pe YouTube – , regizat de Luciano Emmer în 1954, este perfect. E în italiană și e o poezie să-l asculți pe narator cum zice, de exemplu, că Picasso frânge gâtul amforei ca s-o transforme în porumbiță. Altfel, dacă vreți să și vedeți cu ochii voștri ceramicele lui Picasso, poate mergeți la Museo Picasso din Málaga, orașul lui natal.
![A aruncat toate hainele la 60 de ani! Salma Hayek s-a scăldat goală pușcă în ocean: «60 și recunoscătoare» [15 FOTO]](https://images.libertatea.ro/1/rkek9ljaHR0cHM6Ly9hcGktd2lkZ2V0cy5yaW5naWVyLnJvL3N0b3JhZ2UvdXBsb2Fkcy9hcnRpY2xlL055dEY3MU9FaHlrVFpONU54dkdhdVZ1Z3dkZlJKcU5XNjNQQkdhM2kuanBnkZMFzQHgzQEw3gABoTEE)
