REPORTAJ/ Prinț și cerșetor. Puchi a fost unul dintre cei mai buni toboşari de jazz, dar a ajuns să trăiască de pe o zi pe alta
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Merge cu paşi mărunţi, cadenţaţi şi poartă ochelari cu lentile atât de groase că nu i se pot vedea aproape deloc ochii. Este curat, cu pantaloni de stofă bună, la dungă, în contrast puternic cu sandalele şi şapca roşie decolorată de soare. E o prezenţă cunoscută în centrul vechi al Braşovului. Se opreşte zi de zi la fiecare terasă de pe strada Republicii şi cere, cu voce scăzută, un bănuţ. Unii îi dau, alţii îl alungă sau îl ignoră.„Ăla nu e Puchi?! Doamne, Dumnezeule, ce-a ajuns!“, spune un fost coleg de scenă de-al lui Puchi.
Un altul încearcă să-şi ascundă chipul, sperând că bătrânelul cu ochelari groşi nu o să-l vadă... Dar el vine şi-i salută. Şi le spune că e bine, sănătos, şi că e bucuros că o să-i mărească pensia. „Pe lângă cei 350 de lei, o să îmi mai dea încă 270 de lei!“, le spune el, fără să-l întrebe nimeni.
Unul dintre ei scoate din portofel două bancnote de câte 10 lei şi i le întinde, apoi Puchi pleacă, cu paşii lui mărunţi şi cadenţaţi, şi se pierde în mulţime. Pentru el, nu este loc la masă.
Aşa aflu că Hurtai Banu Samoilă, zis Puchi, a fost, în urmă cu 30 - 40 de ani, unul dintre cei mai buni toboşari de blues & jazz şi cafe concert ai Braşovului.
„Avea o tehnică fantastică de a bate în tobe! Era unul dintre cei mai buni toboşari“, spune despre Puchi un fost coleg de breaslă.
Foştii lui colegi dau vina chiar pe Puchi, pentru că nu a ştiut să-şi pună bani deoparte, pentru bătrâneţe şi că i-a cheltuit pe băutură şi distracţii. Doar unul dintre ei îi ia apărarea şi consideră că statul român poartă cea mai mare vină, că îşi lasă artiştii să moară în sărăcie, cu pensii de nimic, cum au păţit Gil Dobrică şi Gică Petrescu.
„Eram odată printre cei mai buni toboşari din Braşov“
Pe Puchi l-am regăsit în centrul vechi şi i-am aflat povestea. S-a apucat de cântat la tobe de la vârsta de 8 ani, în paralel cu acordeonul, iar primii bani din muzică i-a făcut pe când avea 9-10 ani şi cânta cu acordeonul pe la serbările de la grădiniţe. A urmat apoi Liceul de Muzică de la Braşov, unde a studiat percuţia, iar la Şcoala Populară de Artă lua lecţii de acordeon.
„Mi-au plăcut tobele mai mult decât acordeonul. Eram odată printre cei mai buni toboşari din Braşov“, spune Puchi, acum în vârstă de 65 de ani.
După ce s-a întors din armată, prin 1975, şi-a făcut o trupă cu care a cântat jazz şi cafe concert la cel mai renumit şi luxos restaurant din Braşov, Aro Palace, dar şi în Poiana Braşov.
„Dimineaţa lucram la aprovizionare, în Tractorul, iar seara cântam“, povesteşte el.
Șaisprezece ani a cântat la Aro şi a participat cu trupa şi la numeroase festivaluri de jazz din ţară.
A cântat şi cu părinţii Mihaelei Ursuleasa, pe care îi ştia bine. „Mihaela era micuţă şi venea la mine, şi bătea la cinel. Şi mă bucuram, că îmi era tare dragă“, spune el zâmbind cu tristeţe.
„Dar parcă prea au exagerat părinţii ei şi nu o lăsau să-şi vadă şi ea de copilărie. Ţin minte că o puneau mereu să bată cu degetele în placa de la pian, să bată tare-tare, ca să îşi facă tehnică.... I-au răpit copilăria“, a adăugat Puchi.
Puchi o ducea bine pe atunci. Avea maşină şi apartament pe Calea Bucureşti şi mergea an de an la mare, cu soţia şi cele două fetiţe. Mergea în concediu şi în străinătate, în Rusia. Dar, imediat după Revoluţie, au decis să plece în Germania. A divorţat de soţia lui, iar ea s-a recăsătorit cu un cetăţean german, doar pentru a obţine drept de şedere şi cetăţenie în Germania.
În 1991, s-a dus şi Puchi în Germania, la familia lui, dar nu a mai cântat deloc. A făcut cursuri de masaj şi a lucrat la o clinică de acolo, ca maseur. Câştiga bine, 2.700 de mărci pe lună, plus bacşişuri. Nu a rezistat decât doi ani în Germania, pentru că, spune el, în 1993 şi-a pierdut ambii părinţi, a căzut în patima băuturii şi a fost internat câteva luni în spital, cu diagnosticul „schizofrenie“.
„Am făcut o depresie după ce au murit părinţii mei. Am băut tare mult ... şi am făcut depresie... Și m-au dus la spital. Aveam stări de frică, aveam senzaţia că mă urmăreşte mereu cineva, stări de panică ... şi m-au internat două-trei luni la spital, în Germania. Am făcut schizofrenie şi de atunci iau medicamente tot mereu. Da...“, a spus fostul toboşar.
Declinul lui Puchi
În 1993 s-a întors în România, dar familia lui a rămas în Germania. De atunci, viaţa lui a luat-o la vale. A pierdut în instanţă casa unde au locuit părinţii lui şi care aparţinea ICRAL. Şi-a luat o garsonieră în cartierul Noua, dar a pierdut-o şi pe aceea. A mai cântat o perioadă în restaurante, dar mai puţin ca în alte dăţi.
„După 2002, nu a mai mers. Nu am mai cântat...nu am mai avut cu cine“, mai spune el.
Îi plăcea să joace şi la Bingo, unde îşi cheltuia mare parte din bani.
„Cel mai mult am câştigat 1.000 de lei. Dar mai mult pierdeam“, a mărturisit Puchi.
După ce nu a mai putut să bată în tobe şi a rămas fără un ban în buzunar, câţiva ani a stat sub cerul liber şi a fost nevoit să apeleze la centrele pentru persoane fără adăpost, la „Uzina 2“ şi la Tărlungeni. Vederea i s-a deteriorat grav, având grad de invaliditate 2.
„De mic copil purtam ochelari şi mă strigau copiii «ochelaristul». Acum am dioptrii +12, cu cilindru. Am şi cataractă. Nu văd să citesc, pentru că îmi trebuie alţi ochelari. Pe stradă mai văd, la câţiva metri în faţă“, mai spune Puchi.
Nu vrea să se opereze de cataractă pentru că îi este frică şi nici nu ar avea bani pentru aşa ceva.
Acum, locuieşte în centrul vechi, pe strada Nicolae Bălcescu, cu un bătrân de 72 de ani, bolnav de Parkinson şi paralizat la o mână.
„Nu plătesc chirie. Mă lasă să stau la el şi eu îl ajut cu ce pot. Fac mâncare, aduc bani. E bine“, mai spune el.
Are pensie de handicap de 350 de lei, dintre care cel puţin 50 de lei se duc pe medicamente. Dar se bucură că o să mai primească încă 270 de lei, pentru că a împlinit vârsta pensionării. Sau cel puţin aşa speră. Spune că nu mai bea de mult şi nici nu fumează. Dar cerşeşte pe la terase, pentru că pur şi simplu nu are din ce trăi.
Mai cere ajutorul fetelor din Germania şi fratelui său, care a fost profesor de contrabas şi pian şi a lucrat la Teatrul Naţional de Operă şi Operetă din Galaţi. Dar fiecare cu priorităţile lor.
„Fetele nu mă mai caută. Înainte, mă mai ajutau, dar ele sunt căsătorite cu nemţi şi bărbaţii lor nu le lasă să mă ajute. Am doi nepoţei. Pe fata mai mare am sunat-o şi am vorbit cu ea acum două luni. Dar m-a certat soţul ei şi mi-a spus că ce tot dau atâtea telefoane...“, a mai povestit fostul toboşar.
Citește și:
EXCLUSIV/ Cine sunt suspecții dublei crime din Capitală. Frații au fost trimiși la muncă de primarul din Gîrceni: „Să câștige cinstit, prin muncă, o bucată de pâine”
