Scrisoare pentru mama | "Mama, o călugăriţă..."
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
M-am născut pe 1 februarie 1972. Nici până astăzi n-am aflat dacă a fost o zi cu noroc sau nu. Am început cu ,,dreptul’’: un abandon din partea mamei. N-am avut curiozitatea s-o cunosc niciodată; ce motiv aş avea ? Mi-a trântit o cruce-n spate - crucea copilului părăsit - apoi şi-a văzut de drum.
Un an şi opt luni am fost în mâinile lui Dumnezeu, undeva într-un orfelinat din Galaţi. Dureros, dar asta e....
24 decembrie 1974. Aveam un certificat de naştere, ca orice copil, cu doi părinţi adoptivi şi o dată de naştere. Doi oameni şi o responsabilitate pentru o viaţă: EU.
Copilăria: fără prea multe griji. Aparent, eram ca toţi copii: mergeam la şcoală, mă jucam, făceam teme.... Ceva în sufletul meu mă deosebea de restul lumii: durerea. Grea povară pentru un SUFLET ATÂT DE MIC. Aflasem povestea mea de la copii de la şcoală. O colegă, în toiul unei discuţii, a simţit nevoia să se răzbune, dar cu ce puteam eu să mai schimb lucrurile ? Destinul e scris de Cineva de Sus; e ca un testament cu toate actele în regulă: nu poate fi ,,atacat”. Ce-am simţit eu atunci ?! Un trăznet căzut din senin. Dar, cu timpul, lucrurile au intrat în normalitatea de dinaintea incidentului. Am crescut frumos, fără griji sau povara zilei de mâine, aşa că, acea rană deschisă s-a vindecat în timp. N-aveam motive să mă gândesc la cea care mă abandonase; nu făcea parte din trecutul meu, nu făcea parte din amintirile mele.
Nu mi-a lipsit niciodată nimic. Părinţii mei erau printre cei mai bogaţi oameni din sat. Munceau de dimineaţă până seara; dealtfel, nici nu-i ştiu făcând şi altceva. Sărbătorile de Paşte şi de Crăciun aduceau un strop de odihnă în fiinţele lor înhămate la muncă, de parcă uitase careva să le deshame. Mi-l amintesc pe tata, şi cred că aşa mi-l voi aminti până la sfârşitul zilelor, adormind de oboseală la masă. De multe ori renunţa chiar să mai mănânce. Mama rezista; numai ea ştia cum, dar rezista. Trebuia. Cineva trebuia să pună masa. Hei ! Am uitat esenţialul: părinţii mei sunt doi oameni simpli, de la ţară.
Mama: o călugăriţă, în adevăratul sens al cuvântului. Nu ştiu să se fi certat cu cineva vreodată. N-a purtat grija nimănui. Adesea spunea: abia le pot duce pe-ale mele. Muncea ca toate să fie la locul lor; toate lucrurile erau orânduite frumos. Le găsea şi noaptea, cu ochii închişi. Nu vroia să se facă de râs. Avea un respect faţă de restul lumii, ca de ea însăşi. Aparent, o femeie puternică; sesibilitatea ei am găsit-o în sacrificiile făcute pentru mine: nopţi nedormite şi griji cu nemiluita pentru viitorul meu. A existat în educaţia mea atâta exigenţă, cât să facă din mine un om echilibrat. Totul era dozat cu masură.... Sunt ceea ce sunt datorita ei...nu cred c-as putea sa spun mai mult de-atat. Ii datorez viata, reusitele si tot ce am pe lumea asta bun si frumos.
Tata: sufletul ei pereche. Au împărţit greul vieţii ca doi cai, care trag aceeaşi căruţă. Un om bun şi poate cel mai minunat tată din lume. Abandona uneori „jugul plugului” la care trăgea, pentru o pauză binemeritată. Şi ce face omul când se simte bine ? Bea, mănâncă şi uită de toate.... Astfel de zile le pot numi „zilele tatei cu termen limitat”. Ne mai scotea din rutina de zi cu zi. De ce spun cu termen limitat ? Pentru că venea mama cu raţiunea ei de-a munci şi iar a munci. Sună a comunism, dar asta e... se conforma bietul tata....
Nu ştiu de ce, dar de câte ori mă gândesc la ai mei, îmi vine în minte romanul lui Zaharia Stancu: „Desculţ”. Trudeşte omul de la ţară pentru bucăţica lui de pâine, că, de multe ori, mă-ntreb cu ce-o fi greşit în faţa lui Dumnezeu ?! Cel puţin, ţăranii noştri nu mai poartă botniţe....
Bunicii mei, cei din partea tatălui, au locuit în aceeaşi curte. N-am fost un copil care să creeze probleme, dar nici n-am avut probleme. Bunica
m-asculta la lecţii; de trei ori pe săptămână aveam „Muzica”. De mică aveam vocaţie pentru lumea artistică. Trebuia să încarc orarul cu ceva.
Anii de liceu şi cei de facultate i-am trăit departe de părinţii mei. Educaţia primită m-a ajutat să fac faţă străinilor: nu deranjam pe nimeni, vorbeam politicos, eram sinceră cu toată lumea, uneori prea sinceră, căutam să nu rămân datoare nimănui - aşa e tatăl meu: un om corect - , dar un singur lucru uitasem, de la mama: ,,să nu-ţi faci străinul frate”. Iar eu l-am făcut. Din acest punct a început dezastrul. Străinul tot străin rămâne. Loveşte mişeleşte. Săraca de mine, pornisem la „război” cu acadele-n vârf de băţ, iar restul lumii cu furci şi topoare. Degradarea umană mă deprima până la lacrimi şi mă dezgusta până la scârbă. Durerea din sufletul meu căpăta proporţii din ce în ce mai mari. Orice durere devenea o cruce în plus peste cea deja existentă.
Cunoscusem afecţiunea, dar încă nu reuşisem să înţeleg ceea ce făcea ca aceasta să existe periodic şi, uneori, în cantităţi mici: felul mamei de-a fi. Sobră şi uneori prea echilibrată, obositor de echilibrată, muncea de dimineaţa până seara. Mâinile ei erau făcute să frământe pământul, să scoată sufletul din el până dădea roadele care-mi asigurau mie un trai decent, de domnişoară de pension.
Frustrarea copilului abandonat, cu toate durerile ei, nu se pierde pe drum. Rămân cuibărite în sufletul tău până la moarte. Dar să te ferească Dumnezeu de câtă durere poţi duce ! Am căutat un loc de refugiu din nimicul care pusese stăpânire pe toată viaţa mea. Îmi venea să-mi pun capăt zilelor. Copilul mă făcea responsabilă de faptul că-l adusesem pe lume. Trebuia să merg mai departe....
Am ajuns în lumea artistică. Am sărit din lac în puţ. Aici, o lume a junglei ! Doamne, câtă mizerie umană ! Nici în descrierile lui Victor Hugo despre suburbiile Franţei nu găseşti aşa ceva.... De la o zi la alta, durerea mea începea să se cronicizeze. Mă îngrozea venirea zilei de mâine. Mă întreb de multe ori, cum de banalitatea nu sufocă şi restul lumii ? De ce m-o fi ales tocmai pe mine ?
Drama vieţii mele începe de acolo de unde oamenii nu-mi pot înţelege durerea. Fericirea: toţi spun că e o iluzie. Eu, care n-am prea văzut-o la faţă, cred că există. Eu aşa cred. Îmi place să spun că fericirea nu mă vizitează prea des, de teamă să nu mă plictisească.... Ne trebuie atât de puţin să fim fericiţi !.... Trebuie să ştii să-ţi trăieşti clipa. Amânăm clipele frumoase de atâtea ori, încât până la urmă le anulăm efectul. Îţi trebuie o doză de nebunie, care să te scoată din normalitate.
Trebuie să ştii să rămâi liber. Ne cramponăm de mentalităţi învechite, de pe vremea bunicii, ne macină sufletul până la epuizare propriile noastre temeri, ridicăm atâtea semne de întrebare, de mă mir cum nu umblăm cocoşaţi asemeni lui Quasimodo pe stradă ?! Habar n-avem să ne trăim viaţa.
Există o simfonie a gândurilor şi o simfonie a notelor muzicale. Cine reuşeşte să înţeleagă măcar una din ele, cred eu, că nu e un om pierdut.
Timiditatea se naşte din prea multă sensibilitate. În cantităţi excesive dăunează. Am pierdut cele mai frumoase clipe din viaţa mea. Pur si simplu mă paralizează. Mi-a anihilat atâtea săruturi, atâtea îmbrăţişări; mă face sclava propriei fiinţe. Regretele nu ajută la nimic. Toată viaţa noastră e trecut. „Uităm să ne trăim prezentul, gândindu-ne mereu la trecut şi planificând viitorul.” (1)
Modestia: cartea mea de vizită, cu care n-am realizat mare lucru.
Nu-mi place să vorbesc despre mine. Naraţiunea mă fascinează dincolo de propria persoană. În puţinele dăţi în care am vorbit despre mine, contraziceri de tot soiul mi-au cătrănit sufletul, aşa că am renunţat. Oamenii întotdeauna încearcă să exceleze prin ceva, şi-atunci au ales să-şi perfecţioneze „calitatea” de-a subestima. ,,Lumea-i foarte generoasă când e vorba să te-mproaşte cu lături, foarte generoasă.” (2)
Nu trebuie să fii mai bun decât cel de lângă tine. Îţi faci rău cu mâna ta. Succesele te lasă fără prieteni. Scot la iveală cele mai neaşteptate sentimente; dragostea este înlocuită cu ura, sinceritatea cu minciuna.... Răsturnări de situaţii ca-n filmele poliţiste. Mai bine îmi văd de treaba mea....
Cine sunt EU ? Ceea ce întâlnesc oamenii adeseori pe stradă şi ignoră: o persoană modestă, simplă, care n-ar deranja pe nimeni, dacă n-ar fi deranjată. Hei ! Dar nu-i aşa că haina-l face pe om ? Ba da. Şi-atunci devin ceea ce vrea societatea să devin: o persoană plină de ,,fitze”. Nu pentru multă vreme; atât cât să fac impresie bună. Se ştie doar că haina-l face pe om, dar să nu deschidă gura. Şi cum în zilele noastre, puţini sunt aceia care au ceva de spus, văd bine că suntem o societate pusă la patru ace.... Hei ! Eu iubesc lumea, aşa cum spunea şi Octavian Paler, dar să nu ies din casă şi să n-o văd la televizor... ca urmare, n-are decât să se îmbrace de la ce casă de modă vrea. Eu mă întorc la ale mele... Se ştie doar că ceea ce ai învăţat şi ai văzut nu-ţi poate lua nimeni, după cum spunea Ileana Vulpescu. Dar nici asta nu ajută prea mult, fiindcă sunt atât de rari aceia care-l mai citesc pe Cervantes, încât trebuie să-i cauţi cu lumânarea.
Singurătatea ultimilor ani a făcut din mine o fiinţă mai mult decât dificilă. Ciudată chiar. Nu cred că mi-e teamă de singurătate, mai degrabă mi-e frică de aceia care m-au aruncat în ea; prieteni care m-au trădat. Am instalat carantină de gradul unu în sufletul meu... i-am scos pe toţi afară.
Mă întorc la banalitatea din viaţa mea. O face anostă şi imposibil de suportat. E prea multă tăcere, o tăcere care-mi „sparge” timpanele. E prea multă singurătate. Prea multă singurătate ucide. Nici nu mai ştiu când am râs ultima oară. Cred că Dumnezeu a lăsat pentru zâmbetul meu un singur anotimp: iarna. Nu-mi amintesc de zâmbete largi, cu gura până la urechi. Doar câteva zâmbete îngheţate în grimase de scurtă durată. Atât, şi nimic mai mult.
Banii salvează oamenii bolnavi - nu întotdeauna - dar nu şi suflete bolnave. Asta nu. De-ar vinde cei din jurul meu tot, nu i-ar ajuta cu nimic.... M-au ignorat şi-acum vor să mă recupereze. Mi-e teamă că e prea târziu. În lumea mea se intră greu. Nu mai sunt aceeaşi, care nu-i cunoscuse cinismul lui Dionisos şi filosofia nescrisă a lui Socrate, dar nici cea care nu-i cunoscuse suferinţele Persidei lui Slavici....
Mortul de la groapă nu se mai întoarce. Sunt persoane care-au cam stat cu bocancii în sufletul meu şi pe care le-am implorat de-atâtea ori să se descalţe, dar n-au făcut-o. Le-am dat afară într-un târziu. Acum depun flori la crucea sufletului meu. Ce folos ?! N-ajută la nimic.... Sunt lucruri în viaţă pe care le ştii fără să ţi le spună nimeni. Există o inteligenţă a tăcerii şi un limbaj al gesturilor. Pur si simplu, dacă ştii să te asculţi pe tine însuţi, ai cel mai sigur mod de-a face doar ce trebuie făcut. Sunt stări pe care le simt înainte ca acel ceva să se întâmple. Atunci când ignor ceea ce conştiinţa mea, eul meu îmi spune, şi mă încăpăţânez să fac ceva împotriva voinţei mele, se alege praful sigur. Există puterea gândului, telefonul fără fir, cum îmi place mie să spun. Trebuie să ştii să asculţi cu sufletul ceea ce are să-ţi spună celălalt când tace.
Comunicarea îşi are rostul ei. Nu trebuie anulată. Se pot crea confuzii. Trebuie să spui ce simţi fără teamă. Să faci totul fără măsură. De ce să laşi o flacără aprinsă să ardă mocnit ?.... Văd oameni mergând pe stradă şi sunt mai amorţiţi ca mine, care stau cu ochii fixaţi în tavan şi visez cai verzi pe pereţi. Oameni cu sufletele moarte.... Snobi.... Zgârciţi.... Pleava societăţii.
Îmi place să trăiesc viaţa cu toate nebuniile ei. Visez cu ochii deschişi, visele sunt gratis doar. Mă întreb de multe ori dacă nu cumva oi fi Dulcineea lui Don Quijote ?! Chiar şi aşa, lumea mea e cu mult mai frumoasă decât a voastră !... Dacă până acum eram un bagaj greu de dus, mi-e teamă să cred c-o să se încumete careva să mă mai ridice de jos. Au fost câteva încercări, ba din partea unora, ba din partea altora…. M-au ridicat pentru o vreme, m-au târât cât m-au târât, iar într-un final, m-au abandonat.... Asta sunt EU.
NICOLETA VOICU
