A obosit Occidentul să-și apere principiile? De ce prelungirea războiului din Ucraina impune mai mult ca oricând unitatea politică a democrațiilor

Urmăresc pagina de Facebook a președintelui Emmanuel Macron. Pe 28 mai 2022, am citit acolo următorul anunț: „Alături de cancelarul Olaf Scholz, m-am întreținut astăzi cu președintele Vladimir Putin. Orice soluționare a războiului trebuie negociată între Moscova și Kiev, în respectul suveranității și integrității teritoriale a Ucrainei. I-am reamintit președintelui rus solicitarea de încetare a focului și de eliberare a celor 2.500 de apărători ai uzinei Azovstal, capturați ca prizonieri de război. Pentru a evita o criză alimentară mondială, îi cerem președintelui Vladimir Putin să ridice blocada asupra Odesei pentru a îngădui exportul cerealelor ucrainene prin Marea Neagră”. 

Mesajul pacifist al președintelui Macron se axează pe obiective imediat sau implicit umanitare (eliberarea prizonierilor de la Mariupol și evitarea unei crize alimentare în Africa), fără să omită linia roșie a implicării Kievului în orice negociere postbelică, posibilă doar dacă integritatea teritorială a Ucrainei este salvgardată. 

Franța acționează în coordonare cu Germania. Cele două puteri continentale – motor al UE – sunt și cele două țări care, în secolul XIX și XX au atacat Rusia, fără a reuși să o învingă. Ambele au traversat Războiul Rece manifestând impulsul de a limita prezența americană pe Bătrânul Continent eliberat de nazism și divizat din cauza Cortinei de Fier ridicată de Stalin. Franța lui de Gaulle era în NATO, însă și-a construit propriul arsenal nuclear și a părăsit, o lungă perioadă, structurile de comandă ale Alianței. În mandatul cancelarului Willy Brandt (1969-1974) Germania Federală a promovat „destinderea” dintre Occident și URSS, sub deviza celebrei Ostpolitik.  

După implozia Uniunii Sovietice, deschiderea politică a Berlinului și Parisului față de Moscova a fost necondiționată și tot mai profitabilă pe plan investițional. Oricât de săracă în termeni relativi, piața Rusiei oferea un spațiu generos, de care au profitat și alte țări occidentale.

Dincolo de interesele comerciale – sau de atracția energiei ieftine – Berlinul se simțea îndatorat lui Gorbaciov, cel care grăbise atât descompunerea URSS, cât și reunificarea Germaniei. 

Toate aceste date istorice nu justifică teoria – sau chiar acuzația – celor care susțin că Franța și Germania sunt „calul troian” al Rusiei în Occident. Nici vorbă de așa ceva. Trebuie totuși să le luăm în calcul, pentru a explica un anume „complex rusesc” în elita politică a Franței și Germaniei. Respectivul complex implică atât memoria eșecului militar, orgoliul eurocentric „lezat” de superputerea Statelor Unite și credința că pacea continentală depinde de antanta franco-germano-rusă (facilitată de Brexit). 

O zestre comună atât de bine sedimentată nu putea fi aruncată peste bord în cele trei luni de la invazia Rusiei în Ucraina: am văzut o asemenea inerție și în declarațiile demodate ale lui Henry Kissinger („concesii teritoriale în schimbul păcii”) care l-au iritat pe bună dreptate pe dl Zelenski. Nici stilul pacifist, umanist și diplomatic specific Uniunii Europene nu avea cum să se evaporeze peste noapte. Dacă însumăm acești factori obiectivi și subiectivi, evaluăm corect insistența președintelui Macron pentru continuarea „dialogul” cu Putin și punem într-o lumină mai judicioasă prudența tactică a Berlinului, aparent nesincronizată cu linia politică dură adoptată de SUA și Marea Britanie, secondate de Polonia și Statele Baltice. 

Din nefericire, agenda continentală, modelată de spiritul Uniunii Europene, și cea global-maritimă, definită de SUA și UK nu se pot armoniza în absența unei voințe fără greș.

Nu poți proteja valorile pur europene – pacea, comerțul liber, negocierea diplomatică a litigiilor – păstrând simultan abordarea americană & britanică, din perspectiva cărora Rusia trebuie slăbită până la punctul în care nu mai poate repeta aventura militaristă din Ucraina, în vreme ce Putin – oficial declarat criminal de război – nu mai reprezintă un interlocutor frecventabil. 

Războiul din Ucraina a intrat într-o fază localizată, intensificată și de uzură. Deși statele UE și NATO nu dau semne formale de răzgândire (la nivelul sancțiunilor aplicate Moscovei și al asistenței militare sau financiare pentru Ucraina) ele sunt deja afectate de inflație și resimt impactul economic global al conflictului curent. Iată un moment de inflexiune de care Putin nu trebuie să profite.

Dacă micile divergențe din familia democrațiilor euro-atlantice sunt deopotrivă legitime și acceptabile în vremuri pașnice, ele pot zădărnici totul în vremurile unui război care nu privește doar Ucraina, ci însăși supraviețuirea civilizației occidentale. Să nu pierdem așadar din vedere faptul că integritatea Ucrainei nu e o simplă chestiune legală sau de mândrie națională, ci un test existențial pentru libertatea noastră și a generațiilor următoare. 

foto: Hepta

Abonați-vă la COMPULSIV! Carte, film, muzică, politică și social media - filtrate rapid de un consumator compulsiv - Costi Rogozanu.

ABONEAZĂ-TE