Criza din agricultură nu a început pe 15 septembrie - și nu se termină cu ea
Urmărește Libertatea in Google Discover
Ce s-a văzut pe 15 septembrie în Piața Victoriei nu e un accident de o noapte. E rezultatul unor ani de întâlniri care nu au dus nicăieri, de avertismente trecute cu vederea și de o clasă politică deprinsă să gestioneze crizele din agricultură prin comunicate, nu prin decizii.
O țară care numără prea puțin (oile!) și promite prea mult
Semnalele existau de luni bune. Restricții sanitar-veterinare, blocaje la export, dobânzi care strâng de gât fermele îndatorate, prețuri de producător sub costul de producție. Nimic din toate acestea nu era secret. Era scris prin rapoarte, spus la întâlniri, repetat de organizațiile de profil. Când oamenii au ieșit totuși în stradă, răspunsul a fost identic cu de fiecare dată: o întâlnire, un comunicat, invocarea interimatului actual... De parcă fermele ar putea aștepta politica de la București să se lămurească singură.
Și, în paralel, exact acolo unde statul a tăcut, altcineva a vorbit foarte tare. Nemulțumirea reală a crescătorilor — veche, documentată, legitimă — a devenit materie primă pentru un spectacol pregătit din timp: mesaje coordonate, promisiuni de mobilizare și, potrivit unor mărturii și înregistrări deja publice, bani oferiți unor participanți pentru confruntări filmate cu jandarmii. Nu a fost furie care a degenerat accidental. A fost un scenariu scris cu săptămâni înainte, în care nevoile reale ale unui fermier sărăcit s-au amestecat cu teme antieuropene și conspiraționiste care nu au nicio legătură cu oieritul.
Rezultatul: o putere pasivă și o opoziție — sau o margine politică — extrem de activă în a transforma disperarea în combustibil. Nici una, nici cealaltă nu rezolvă nimic. Una nu decide și cea de-a doua confiscă. Iar o cauză dreaptă, odată confiscată, încetează să mai fie a fermierilor.
Ce arată dovezile de pe teren?
Cine a urmărit, în ultima lună, discuțiile din comunitățile de crescători a putut vedea mecanismul cu ochiul liber: transport gratuit promis participanților, discursuri care amestecau probleme reale de fermă cu teorii despre controlul global, avertismente publice — ignorate de toată lumea — că protestul „spontan" fusese, de fapt, plănuit. Informația nu era ascunsă. Circula liber, pe TikTok și nu numai, la vedere. Întrebarea nu e dacă a existat, ci dacă a fost citită de cineva cu atribuții de anticipare a riscurilor, sau dacă statul a aflat abia din presă, ca toată lumea.
Nu mesajele în sine sunt cel mai grav lucru aici. E ușurința cu care o nemulțumire economică perfect explicabilă a fost transformată în material de campanie. Un crescător sărăcit de laptele plătit cu 65 de bani kilogramul nu are nevoie de conspirații. Are nevoie de cifre și de un răspuns la timp.
Restricțiile sunt reale, costul plătit exista, dar nu sunt cointeresați toți cei care pot rezolva situația. Nu toate problemele semnalate de crescătorii de ovine sunt umflate sau puse în scenă. Restricțiile sanitar-veterinare sunt reale. Dificultățile de circulație a animalelor sunt reale. În unele zone montane, turmele nu au putut coborî din cauza acestor restricții — și asta e o problemă tehnică cu efect direct asupra supraviețuirii unei exploatații. O măsură sanitar-veterinară poate fi corectă epidemiologic și, în același timp, devastatoare economic. Problema nu e că restricția există și mai ales că vine fără explicație, fără termen, fără calendar de ridicare a acesteia.
Există și o criză paralelă, complet absentă din imaginile zile de 15 septembrie, tocmai pentru că nu produce scandal. După ani de secetă, 2026 aduce recolte mai bune în anumite zone — Bărăgan, sudul Moldovei, Dobrogea — mai ales la floarea-soarelui. Marfa există. Doar că nu poate ajunge la port. Toți fermierii folosesc, în același interval, aceleași drumuri, aceleași camioane, aceleași barje, pe o infrastructură care nu a fost gândită pentru vârfuri de sezon. Şi se adaugă tranzitul ucrainean. Să nu uităm că în anii de început ai războiului din Ucraina fermierii au fost afectați de secetă în România, deci nu a fost aceeași presiune logistică. Dar se presupune ca cineva analizează aceasta soluție și se gândește la măsurile concrete de luat. Rezultă cozi, întârzieri, penalizări pe care le vor suporta doar fermierii și partenerii acestora? Aceștia ar trebui să fie următorii care ies în stradă? — și poate ies, dacă nimeni nu se mișcă. Se adaugă un cadru legislativ desincronizat de realitatea comercială: analizele obligatorii pentru calitatea cerealelor nu pot fi făcute pe loc, laboratoare nu există în toate județele, deși marfa trebuie livrată rapid, sub presiunea contractelor. Iar peste toate — motorina, energia, îngrășămintele, tot mai scumpe, an de an, la o marjă de profit deja erodată.
Cine calculează costul deciziilor? Rareori se pune întrebarea asta la momentul potrivit. Cât costă un blocaj comercial? O piață de export pierdută? Staționarea, dobânda la capitalul blocat, o infrastructură insuficientă? O decizie administrativă întârziată cu lunile? Și, mai important — cine face acest calcul înainte de decizie, nu după ce paguba e deja făcută?
Vamă, transport, infrastructură, sănătate animală, finanțare, comerț exterior — instituțiile le tratează separat. Pentru fermier, ele se întâlnesc într-un singur loc: contul de profit și pierdere. Și înainte de a arunca vreo cifră în spațiul public, ar trebui clarificat ce se măsoară exact — import sau tranzit, volum sau valoare, origine sau destinație, pe ce perioadă. Cât din capacitatea logistică e ocupată, de pildă, de tranzitul cerealelor de origine ucraineană spre porturile de export — estimat informal la un sfert din volumul transportat rutier, feroviar și fluvial — rămâne fără răspuns oficial. Fără date coerente de la autoritatile vamale, ANSVSA, MADR și Ministerul Transporturilor, orice cifră rostită public e speculație cu aer de certitudine.
Bruxelles-ul nu așteaptă. Cât România își consumă energia în instabilitate și mandate interimare, la Bruxelles se scrie chiar acum arhitectura agriculturii europene pentru 2028–2034. Doar în Comisia pentru Agricultură a Parlamentului European au fost depuse circa 3.500 de amendamente la raportul lui Norbert Lins privind reforma PAC — cu diferențe mari între grupurile politice pe plafonare, degresivitate, condiționalitate socială, ambiție de mediu. În paralel, avansează reforma organizării comune a piețelor. Pe masă: bugetul agricol, plățile directe, sprijinul pentru tineri, dezvoltarea rurală, instrumentele de criză. Parlamentul European vrea să-și fixeze poziția anul acesta.
Și asta nu este e birocrație. E vorba despre cine primește sprijin, în ce condiții, cu ce protecție când piața se prăbușește. Este despre competitivitatea agriculturii românești pentru zece ani de-acum înainte. Întrebarea nu e ce vrea România — asta o vrea orice stat membru. Întrebarea este: care sunt cele câteva puncte pe care România e pregătită să le apere până la capăt? Și cine le negociază, azi, în numele ei. Nu peste o lună. Acum, pentru că la Bruxelles nu se așteaptă ca București să-și rezolve criza politică internă. Un ministru interimar are constrângeri, firesc. Dar agricultura nu intră în interimat odată cu el. Culturile cresc oricum. Animalele trebuie hrănite oricum. Creditele ajung la scadență. Cine lipsește de la masa unde se formează compromisul va negocia, mai târziu, foarte puțin. Iar factura absenței nu ajunge la minister. Ajunge, peste câțiva ani, direct în fermă.
Reprezentare, nu instrumentalizare - Fermierii au voie să aibă opinii politice — e normal într-o democrație. Dar organizațiile care îi reprezintă au altă treabă: cifre, argumente, impact economic, soluții, indiferent cine guvernează. O organizație profesională credibilă spune unui guvern când greșește. Dar recunoaște și când o măsură e corectă. Negociază cu orice ministru, cu orice majoritate — și nu devine anexa niciuneia. Asta înseamnă profesionalism: autonomie, nu loialitate de partid.
Ar trebui sa vedem din noi metode de abordare a provocarilor un mod de funcționare constant, nu o slăbiciune. Descartes e cunoscut pentru „gândesc, deci exist". Puțini mai țin minte că înaintea certitudinii, la el, stă „îndoiala"— verificarea a ceea ce credem că știm. E o deprindere de care agricultura românească are nevoie acum, nu ca exercițiu filozofic, ci ca metodă de lucru: să cerem instituțiilor date, nu comunicate de presa goale de conținut iar politicienilor poziții, nu declarații. Și probabil la fel de important, organizațiilor profesionale argumente, nu sloganuri. Cu condiția să le fie ascultate argumentele.
Fermierul care a dormit pe asfalt în noaptea de 15 septembrie nu are nevoie să fie făcut erou sau victimă. Are nevoie de un stat care calculează la timp și de o reprezentare care nu poate fi nici ignorată, nici confiscată. Restul — tot spectacolul politic din jurul lui — e doar zgomot care întârzie soluția.
