Nu ne mai facem bine. Dar care e boala?

Pentru că a fost recent ziua națională a Franței și pentru că scriu acest text în drum spre Paris, astăzi încep de la o autoare extraordinară: Eva Illouz.

Sociolog franco-israelian, Eva Illouz a scris o serie de cărți care au impresionat în anii din urmă.

Volumul de la care plec a apărut acum doi ani și nu cred că a fost tradus încă în limba română. S-ar putea traduce așa: Emoțiile împotriva democrației.

Illouz pleacă de la o observație clasică a lui Adorno, aceea că fascismul se ascunde mereu în interiorul democrației, e ca un vulcan oricând gata să erupă.

Observația Evei Illouz este aceea că peste tot în lume, democrația este atacată de un populism naționalist. Îi avem și noi, de la Simion la Șoșoacă, trecând prin inenarabila Gavrilă.

Și se întâmplă o asemenea tragedie istorică din pricina felului în care sunt exploatate patru emoții: frica, dezgustul, resentimentul și dragostea de țară.

Cu asta se ocupă populiștii, jonglează cu aceste emoții primitive, le exploatează.

Frica. Frica de ziua de mâine. Frica de ziua de azi. Frica aceea irațională că nu se va mai întoarce niciodată ziua de ieri. Nostalgia contrafăcută.

Dezgustul. Față de „ei”. Față de alții, față de cine nu e la fel ca noi. Față de „sistem”. Unde sistemul e oricine îți spunem noi că este.

Resentimentul. Dorința de răzbunare. Pe toți cei care au făcut, au.

În România, fiind vorba despre un nivel superior de primitivism, resentimentul merge până la a-i dori lichidați fizic până și pe cei care au învățat la școală ce este și la ce se folosește cratima.

Iată-ne ajunși și aici: cratima ca unealtă a sexo-marxismului (tâmpit termen!) și soroșismului globalist (Doamne, ocrotește-i pe români, că singuri…).

Dragostea de țară. Care nu e văzută în singura cheie justă, acea dorință firească de a îmbunătăți condițiile de viață ale cetățenilor care trăiesc în interiorul aceluiași imaginar național.

Populiștii nu lucrează pentru ceva, ci împotriva a ceva. Mai exact, împotriva mersului istoriei. Iată ce vor: să ne întoarcem în trib! Să nu cumva să fim parte din această rețea universală de drepturi și responsabilități. Să rămânem la periferia civilizației, cu nevoile și neamul, și domnul Eminescu. Nu să ieșim în lume cu ce avem mai bun, dimpotrivă: să ne băgăm îndărăt în îndărătul oii, îmbrăcați în ițari și încălțați în opinci.

Populiștii sunt niște impostori. Dar sunt și niște magicieni defecți care scot iepuri morți din pălăria democrației.

Și într-adevăr, cum bine argumentează Eva Illouz în această carte de peste trei sute de pagini (asta e, nu e un tik-tok de cincisprezece secunde), modificarea granițelor realității se petrece chiar prin manipularea acestor emoții.

Iar rețelele sociale, în care continui să văd una dintre marile nenorociri ale timpurilor noastre, contribuie din plin la această autosabotare a democrației, prin singura lor obsesie: captarea atenției în vederea monetizării. Iar atenția e captată de urlete și de scandal, nu de rațiune.

Dacă trăia în secolul XXI, Descartes nu era vlogger, nu era influencer, tap-tap, și, ca atare, nu exista. Și nici pe Voltaire nu-l văd prea bine, stinge, nene, lumina aia!

Constituția noastră emoțională este astăzi profund greșită. Și până nu înțelegem măcar care e boala, nu o să ne facem bine. N-o să vină inorogul fermecat Bolojan, primul liberal-bugetar al țării, să ne salveze prin amputarea veniturilor…

Foto ilustrativ: Shutterstock

Abonați-vă la COMPULSIV! Carte, film, muzică, politică și social media - filtrate rapid de un consumator compulsiv - Costi Rogozanu.

ABONEAZĂ-TE