Cum, din „dușmanul Ucrainei”, România a devenit prieten
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Ziaristul ucrainean de origine română Marin Gherman s-a refugiat în România, împreună cu familia, după ce Rusia a atacat Ucraina. Ei au ales să locuiască, să muncească și să-și dea copiii la școală aici. Ziaristul a devenit parte a echipei Libertatea, iar astăzi el publică pentru publicul românesc o analiză necesară, bazată pe informații multiple și serios consolidate, despre relația dintre Ucraina și România.
Cuprins:
- Evoluții pozitive după 2014
- Cum a fost creată și alimentată imaginea „României dușmănoase”
- Marea Unire din 1918, prezentată ca un act de ocupație
- NATO și România - două sperietori devenite una
- Exercițiile militare de teama României au durat până acum 8 ani!
- Dosare problematice în cadrul relațiilor bilaterale
- Ucraina - „stat creat de Lenin”
- România - prietena Ucrainei
Potrivit unui sondaj sociologic realizat în Ucraina la sfârșitul lunii martie, România a nimerit, în sfârșit, pe lista prietenilor ucrainenilor. Rezultatul acestui sondaj este un eveniment istoric pentru relațiile bilaterale - timp de decenii, România a fost considerată de o mare parte dintre ucraineni un dușman, un stat cu pretenții teritoriale, mulți fiind și astăzi reticenți față de politicile Bucureștiului.
În momentul de față, doar</strong><a href="https://www.eurointegration.com.ua/news/2022/03/20/7136286/" target="_blank" rel="noreferrer noopener"><strong> 1% dintre cetățenii ucraineni</strong></a><strong> consideră că Bucureștiul este dușmanul Ucrainei, pe când acum 10-15 ani, România era văzută altfel.</strong>
Evoluții pozitive după 2014
Schimbarea a început să se producă după 2014. România a susținut calea europeană a Ucrainei, a fost solidară cu statul ucrainean în timpul conflictului din Donbas și Crimeea, iar acum, în 2022, societatea românească a demonstrat o deschidere și o compasiune exemplare față de refugiații din Ucraina.
Onest vorbind, nici acum, România nu se află pe primele locuri pe lista „simpatiilor” ucrainenilor față de vecini, cu lideri tradiționali ca SUA, Polonia și Lituania. Atitudinile ucrainenilor încă sunt puternic influențate de stereotipuri și de povara ideologică a trecutului.
Cum a fost creată și alimentată imaginea „României dușmănoase”
E un lucru mai puțin cunoscut în România, dar mașinăria ideologică din Uniunea Sovietică a educat mai multe generații în stilul dragostei exclusive față de popoarele care fac parte din URSS.
Nouă, foștilor locuitori ai Uniunii Sovietice, ni s-a cerut aproape un monopol al atașamentului frățesc în interiorul uriașei țări. Ce rămânea, o „simpatie glacială”, mergea și la export, față de țările comuniste din vecinătate.
La urma-urmei, cât de multă iubire putea exista ca să umple granițele terestre de peste 42.000 de kilometri ale imperiului sovietic, mai lungi decât Ecuatorul, și să rămână și pentru alții? Așa încât, dacă nu aveai români în URSS, nu-i nimic, îi iubeai pe moldoveni. Conform acestei cerințe, „poporul moldovenesc”, reinventat de Iosif Stalin, trebuia așadar să fie unul mai bun decât cel românesc.
Iar RSS Moldovenească în mod normal trebuia să fie văzută bine de toată lumea din Uniune, pe când România comunistă era un stat cu care contactele la frontieră trebuiau să fie cât mai mici.
De fapt, URSS încerca să substituie memoria colectivă despre rapturile teritoriale cu o gândire corectă din punct de vedere ideologic: sunt două popoare diferite și două limbi diferite (româna și „moldoveneasca”), iar „poporul moldovenesc” este superior celui român, pentru că face parte din familia sovietică.
Această relație dintre ”frații de sânge din URSS” și ”solidaritatea frățească”, mult mai distantă, între oamenii din grupul statelor socialiste, a fost surprinsă foarte bine de Anatoli Dobrînin, legendarul ambasador al URSS la Washington între 1962 și 1986.
În cartea sa <a href="https://www.polirom.ro/web/polirom/carti/-/carte/7407">”Războiul Rece”</a>, apărută și în România la editura Polirom, John Lewis Gaddis îl citează pe rutinatul Dobrînin, care descrie cu maliție aparența frățescă dintre statele socialiste ca având la bază ”o idee simplă, dar primitivă de solidaritate internațională, care urma să ne facem datoria împotriva imperialismului”. În privința locuitorilor din URSS, asta nu a generat nici respect și nici afecțiune la adresa românilor, lucru moștenit de ucraineni și după dizolvarea Uniunii Sovietice.
Marea Unire din 1918, prezentată ca un act de ocupație
După ce regimul Ceaușescu a început să vâneze agenții sovietici în România și să construiască o variantă proprie a stalinismului național, relațiile s-au răcit foarte mult. Dovadă e reacția URSS, care a creat redacții de radio și TV pentru străinătate în limba română care să formeze „opinia publică corectă” în România și în mediul comunității de limbă română din Uniunea Sovietică.
În plus, în perioada sovietică, dar și după destrămarea URSS, se vorbea și se scria în manuale despre Marea Unire din 1918 ca despre „un act de ocupație” a Bucovinei de către România. Chiar și Zelenski a amintit acest lucru într-o declarație de acum doi ani, reluată masiv în această perioadă.
Bucureștiul era prezentat ca un aliat al lui Adolf Hitler în cel de Al Doilea Război Mondial, despre trecutul care ne dezbină și nicidecum despre cel care ne unește.
Așa a fost creată și menținută imaginea de dușman al României. Și nu doar la Moscova sau Dușanbe, ci și printre ucraineni, la Kiev, Odesa și Lvov, acolo unde „chestiunea românească” avea un înțeles imediat.
NATO și România - două sperietori devenite una
Tot în perioada sovietică, NATO era cea mai mare sperietoare pentru popor. Ideologii sovietici nu încetau să alimenteze populația cu o retorică defensiv agresivă față de alianța nord-atlantică, acea care vrea să atace poporul proletar unit împotriva „fărădelegilor” burgheze.
După destrămarea Uniunii Sovietice, Ucraina a rămas încă mulți ani o soră mai mică a Rusiei, iar serviciile ei secrete în unele perioade erau coordonate de Moscova.
Nu mai vorbim de perioada președintelui fugar Viktor Ianukovici, care a numit un ministru al apărării un cetățean rus cu domiciliu la Moscova, al cărui scop a fost distrugerea armatei ucrainene până în momentul anexării Crimeii din 2014.
Iar aderarea României la NATO a însemnat o schimbare majoră pentru Ucraina: două sperietori au devenit una.
Exercițiile militare de teama României au durat până acum 8 ani!
Până în 2014, România era inclusă în manualele de instruire a militarilor ucraineni ca un posibil agresor, iar forțele armate ucrainene simulau în timpul exercițiilor apărarea de atacul Bucureștiului. Toți erau în așteptarea unui război dinspre vest, dar el a venit din altă parte.
Neîncrederea în România, semănată în inimile oamenilor încă în perioada sovietică, cumulată cu unele dosare problematice în relațiile bilaterale româno-ucrainene și păstrarea sentimentelor de frică față de NATO - iată un prim tablou al imaginii de „neprieten” istoric al Ucrainei.
Dosare problematice în cadrul relațiilor bilaterale
Au existat și încă mai sunt multe dosare-problemă în cadrul relațiilor dintre Ucraina și România. Problema drepturilor minorității românești din Ucraina, diferendele teritoriale „moștenite” de la URSS, procesul de la Haga privind statutul Insulei Șerpilor, problema Canalului Bâstroe, o nouă legislație ucraineană în domeniul educației comunităților naționale și în domeniul presei minorităților - toate aceste dosare au pus lemne pe focul neîncrederii reciproce dintre cele două state.
Și acum, în plin război ruso-ucrainean, problema educației în limba maternă a românilor din Ucraina</strong><a href="https://www.libertatea.ro/stiri/am-fost-la-cei-mai-amenintati-dintre-romani-cum-au-intampinat-anul-nou-romanii-din-ucraina-intre-egoul-lui-putin-si-legile-nedrepte-de-la-kiev-3908778" target="_blank" rel="noreferrer noopener"><strong> este nerezolvată</strong></a><strong>, fiind limitate drastic drepturile la studii în limba română comparativ cu legislația precedentă.
Volodimir Zelenski a declarat recent că este interesat să semneze un acord cu țările vecine, inclusiv cu România, pentru rezolvarea problemelor minorităților naționale. „Avem multe probleme istorice, avem multe minorități, naționalități, iar acest acord va fi suficient pentru a respecta aceste limbi în interiorul țării noastre. Problema limbii, sunt convins, va ieși de pe ordinea de zi, pentru că se va rezolva printr-un astfel de acord”, a declarat președintele Ucrainei.
Unii specialiști din România consideră declarația lui Zelenski un prevestitor al schimbărilor, iar alții - un element al ipocriziei politice. Timpul va arăta. Cert este că dosarele problematice din cadrul relațiilor bilaterale au alimentat fricile și frustrările ucrainenilor de-a lungul anilor.
Fiind dezinformați ani de-a rândul despre ce stat este România și ce își dorește poporul român, dar neaflând adevărul nici în momentul de față din interior despre situația reală a minorităților naționale, ucrainenii văd în obiecțiile Bucureștiului față de Ucraina în privința comunității românești un nou act de pretenții nejustificate, ce îi duce cu gândul la trecutul istoric comun, deloc simplu.
Ucraina - „stat creat de Lenin”
Ce-i drept, și societatea românească mai este dominată de o serie de narațiuni de propagandă, reîmprospătate acum, în timpul războiului, de către Rusia: Ucraina este un stat fals creat de Lenin, nu există nicio diferență între limba rusă și ucraineană, dacă ucrainenii se comportă rău cu minoritățile - trebuie lăsați pe seama rușilor ș.a.
Mult timp, societatea românească a considerat că se învecinează cu Rusia, și nu cu Ucraina, iar această situație a complicat și mai mult ecuația unor relații cu adevărat sănătoase.
România - prietena Ucrainei
Sondajul sociologic care a arătat că România a început să fie considerată un prieten al ucrainenilor este o consecință directă a implicării societății românești și a statului român în diverse proiecte de susținere a refugiaților și a Ucrainei.
În toată această perioadă de crâncenă cumpănă pentru ucraineni, solidaritatea românilor a fost menționată în presa din Ucraina.
Mulți ucraineni ajunși în România din cauza războiului din statul lor au văzut că sperietoarele sovietice sunt false, că nimeni nu le dorește rău și că prietenul la nevoie se cunoaște. În plus, România este văzută de ucraineni în contextul sprijinului integrat ce-l primește din partea Occidentului.
Pas cu pas, dar din păcate mai mult în urma războiului și agresiunii Federației Ruse, România a început să fie văzută de ucraineni în aceeași echipă cu Occidentul, nu aparte de el.
Rămâne de văzut cum vor fi aceste sentimente colective după încheierea războiului. Se vor transforma într-o temelie pentru proiecte bilaterale comune? Vor determina rezolvarea problemelor bilaterale acumulate de-a lungul anilor sau sunt mai mult un proces temporar, ca o faptă bună care se uită destul de repede, ca în nefericita, însă verificata teză a fondatorului științelor politice Niccolo Machiavelli: „Cei care cred că noile fapte bune îi pot face pe marii acestei lumi să uite de nemulțumirile vechi se înșală”.
Poate că Machiavelli, mai ales în concurența acerbă de azi cu lideri îndrăgostiți de război, precum Vladimir Putin, a mai greșit și el.
