București: o pasăre Phoenix în Bărăgan. Despre progresele orașului din ultimii 30 de ani și de ce vrem totuși să fugim în fiecare weekend din el
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Oraș mai vechi decât Los Angeles, dar mult mai tânăr decât oricare capitală europeană occidentală, Bucureștiul a devenit principalul pol de dezvoltare al țării, cu o dinamică de creștere haotică și totuși încurajatoare, de la mahalalele de la începuturi la suprapunerea de arhitectură clasică cu cea comunistă și zonele sale futuriste de acum, scrie Teodor Baconschi în comentariul său săptămânal în Libertatea.
În noul său „bestseller de aeroport” - 10 lecții pentru o lume postpandemică - jurnalistul Fareed Zakaria include un capitol numit: „Aristotel avea dreptate: suntem animale sociale”. E o combinație de analiză documentată și pledoarie subiectivă pentru procesul „inevitabil” al urbanizării globale. Până în 2030 vor exista 40 de megalopolis-uri, iar la jumătatea secolului curent 90% din populația lumii va locui în orașe.
Zakaria e, desigur, conștient de argumentele contrare, mai ales după pandemia COVID-19, care accelerează digitalizarea economiei, extinde telemunca și inspiră plecarea multora spre suburbii sau localități mici. El este însă convins că nevoia umană de socializare, acces la servicii sofisticate și solidaritate rămâne cel mai bine satisfăcută în aglomerațiile urbane, mai ales dacă ele au parte de o gestiune inteligentă.
Un exemplu în acest sens e primărița actuală a capitalei franceze, Anne Hidalgo, care a lansat programul urbanistic al „Parisului la un sfert de oră”: dacă orașele occidentale din anii ’70 au separat strict zonele comerciale, instituționale, industriale și de agrement, ea își propune să recombine aceste funcții vitale în spații accesibile cu bicicleta, în 15 minute.
Redistribuirea axelor nu se poate face peste noapte, dar conceptul lui Hidalgo a entuziasmat și primarii altor metropole și s-ar putea asorta, oricât de grea i-ar fi implementarea, cu un oraș al viitorului, care profită de noile tehnologii, permite o viață sănătoasă și se împacă, totodată, cu standardele ecologice cele mai exigente.
Pe lume există circa 700 de orașe cu peste un milion de locuitori. Singura prezență românească pe respectiva listă e cea a Bucureștiului.
Oraș mai vechi decât Los Angeles, dar mult mai tânăr decât oricare capitală europeană occidentală, Bucureștiul a devenit principalul pol de dezvoltare al țării, cu o dinamică de creștere haotică și totuși încurajatoare.
E un oraș reticular, de tip balcanic, format cândva prin juxtapunerea unor „mahalale”: un sat uriaș, punctat de turlele bisericilor parohiale. Abia în epoca monarhiei s-a produs o veritabilă transformare edilitară, demnă de funcția politică a orașului.
S-a fixat un centru, au fost tăiate bulevarde structurante pentru întregul țesut urban, au fost ridicate clădiri instituționale reprezentative, iar burghezia în ascensiune a putut construi după diferite mode „străine” (de la neogotic, florentin și clasic francez, până la cubismul Bauhaus) sau autohtone, începând cu cele două generații ale stilului neoromânesc.
Peste patrimoniul interbelic segregaționist s-a suprapus mareea arhitecturii comuniste, cu betonul ei brutal și cenușiul unei viziuni de omogenizare forțată, iar în anii tranziției s-a reluat dezvoltarea prin inițiativă privată, cu rezultate eclectice și adesea iraționale.
Sunt bucureștean din naștere și totuși am, ca și majoritatea concitadinilor mei, o relație proastă cu orașul.
Iubim Bucureștiul pe bucățele, cu note nostalgice și încărcătura unor amintiri personale, dar nu ne simțim bine aici și chiar îi aplaudăm pe cei care se dedică migrației interne, spre mult mai aerisitele și civilizate centre urbane din Transilvania.
Și exodul săptămânal al bucureștenilor pe infernalul DN1, spre „munte”, spune ceva despre dorința noastră - conștientă sau nu - de a părăsi un oraș poluat, unde nu poți parca, ai prea puțin verde și nu te simți bine într-o atmosferă crispată, nervoasă și egoistă.
De la colectivismul carceral al habitatului comunist am trecut în extrema opusă, a unui individualism ostentativ, în care scapă cine poate. Asta nu ignoră progresele adesea uluitoare din ultimii 30 de ani.
Foste salbe de șandramale insalubre au lăsat loc unor cartiere aproape futuriste de afaceri și loisir. Numeroase clădiri de patrimoniu au fost restaurate (în vreme ce și mai multe au fost expuse degradării deliberate, în folosul mafiilor imobiliare).
Au apărut restaurante sofisticate, cu specializări culinare cosmopolite, lanțuri de cafenele și ceainării, dar și „localuri” populare, iar aplicațiile de tip Uber, Bolt și Glovo rezolvă „smart” nevoile zilnice.
Prost stăm cu infrastructura culturală: nu avem (cum au atâția alții, inclusiv vecinii din Ungaria) un auditorium de secol XXI. Nici prea multe noi muzee. Nici un cartier al artiștilor, sau o rețea de librării în proximitate.
E limpede că orașul a fost gestionat suboptimal și nu a evoluat proporțional cu resursele sale umane și financiare. Frustrările acumulate sunt direct proporționale cu așteptările noastre de la noua lui administrație, fie că vorbim despre primăria „mare” sau de cele de sector. Tot ce putem spera este că, peste patru ani, nu vom constata, din nou, că ele vor fi fost naiv exagerate.
foto: Hepta
