Ce m-a terminat la Malmkrog, noul film al lui Cristi Puiu. Mă așteptam la un mișto nebun la adresa elitelor, dar am primit altceva
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Învățăm la școală că una e autorul, alta e opera lui. Am văzut noul film al lui Cristi Puiu, Malmkrog, cel mai important regizor român al ultimelor decenii, i-am urmărit apoi niște interviuri și aș zice să uităm ce-am învățat la școală. Omul vrea să fie un conservator și se plânge că nu-l lasă societatea. Ba-l lasă.
Cuprins:
”Malmkrog” este un film după textul gânditorului rus Vladimir Soloviov, ”Trei dialoguri cu privire la război, progres şi sfârşitul istoriei”, scris cu puțin înainte să moară, în 1900. Soloviov era un amestec de profet, gânditor utopic (visa să unifice toate bisericile creștine), poet. În România a fost la mare modă după Revoluția din 1989.
Aflasem că Puiu pregătește un film după acest text, mai întâi s-a numit ”La conac”, iar apoi Malmkrog. M-am apucat să citesc Soloviov și după primele 50 de pagini am avut puternica senzație că am mușcat dintr-o madlenă expirată.
Ghiveciul anilor 90
Mi s-au îngrămădit în fața ochilor toate modele, fanatismele, poezelele anilor ’90 românești. Preamărirea interbelicului și antebelicului, ca epoci ale eleganței aristocrate și burgheze, o daraveră care ne intoxică
ecranele și cărțile până în ziua de azi, memorialistică și filozofie, religie și yoga, România-cu-tunele-dacice, Michael Jackson, Cioran, și Soljenițîn, acest ghiveci indigest era ceea ce se cheamă viața spirituală înaltă a nouăzecilor.
Istoria noastră intelectuală nouăzecistă, tocmai pentru că am văzut-o și consumat-o în deplinătatea ridicolului ei, nu mă lasă să-l iau în serios pe Soloviov, prezicătorul, profetul îndrăgit de tinerii treziți de sub comunism prin Piața Universității.
Trezirea de sub comunism ne-a adus un plus de penibil cultural imposibil de consumat acum, imposibil pentru mine, mă rog. În rest, și în mediul corporatist, și în mediul semidoct pretins ultradoct, merg de zbârnâie vechile și noile obiceiuri artistice. În loc de yoga și de Soloviov, se bagă la greu fitness cu self help, Ted-Talks și alte leacuri homeopate pentru creier.
Când, pe finalul lecturii lui Soloviov, am ajuns la faza cu Antihristul care ne cerea să devenim vegetarieni și se apuca să promoveze egalitatea, am aruncat cartea rusului într-un colț unde zace și acum.
Începusem să mă uit la Malmkrog al lui Puiu cu speranța unui mișto nebun la adresa elitelor care se iau în serios de obicei, în timp ce li se schimbă lumea de sub picioare. Dar Cristi Puiu a încercat altceva, a încercat să-l facă pe Soloviov ”actual”. Asta m-a terminat.
Orice dialog se blochează când servitorii nu mai răspund la clopoțel
În cartea lui Soloviov nu apăreau servitori, în filmul lui Puiu servitorii mișună, asigură tot timpul scena pentru dialogurile stăpânilor. La un moment dat, vorbăria filozofardă se termină, se aud niște împușcături, cad la pământ personajele principale, după care dialogurile se reiau imperturbabil. O joacă de-a realismul simpatică. Tot de aici își luau și unii ca mine speranța că Puiu a băgat servitorii în scenă cu vreo intenție benignă.
Aș crede însă că avem fix inversul lui ”Parasite” (Bong Joon Ho, Oscarul pe 2019), servitorii pare, după regizor, că distrug o discuție bună, nu întrerup o ordine socială nedreaptă. Puiu e un artist inteligent, știe să nu intervină prea clar, ideologic, în mersul unui film.
Dacă m-aș pricepe însă, i-aș monta printre cadrele lungi superbe din Malmkrog pasaje din declarațiile univoce de după film. Puiu e pe atât de direct/rudimentar în interviurile despre film pe cât e de ambiguu în film. Știu că nu se face, dar aș lipi interviurile de film, ar fi o superbă fotografie a ”apoliticului” artistic de la noi.
La Soloviov nu există clase inferioare. Puiu le bagă în scenă. Și mai bagă în scenă un personaj, un colonel muribund, tot ce-i posibil un avatar al lui Tolstoi, singurul nobil care vorbește cu slugile. De ce? Pentru că Soloviov polemiza la acea vreme cu un Tolstoi din ce în ce mai avântat în critica împotriva aristocraților și în apărarea norodului.
Introducerea în film a servitorilor care până la urmă se revoltă este eliberatoare pentru spectatori. În fond, plictiseala noastră e înnobilată revoluționar. Majordomul István putea intra să împuște mai departe nu doar nobilii fandosiți, ci și operatori, machiori, firma de catering, regizor, asistenți, tot ce găsea. Catharsisul ar fi fost deplin pentru noi, bieții consumatori de seriale.
Drama unui intelectual ieșit din anii 90
Puiu repetă la nivel înalt artistic drama unui anumit tip de intelectual ieșit din fermenții anilor 90, plini de yoga, religie, existențialism rus, ortodoxism, mă rog, toată recuzita anticomunistă.
”Actualitatea” filmului nu e greu de dedus, artistul nostru se simte astăzi oprimat de un ”stângism” al mainstreamului vestic, de tirania corectitudinii politice, toate traduse în cheia dreptei de tip nou, internautice: ni se ia libertatea de expresie dacă apărăm dreptul minorităților la reprezentare. E povestea unei generații, o veți tot vedea repetată. Puiu e o particulă mai curând obedientă a acestui ”spirit al timpului”.
Tinerețe vajnică anticomunistă, studii în afară, mântuire ortodoxă, redescoperirea esențelor, frica dinspre dreapta de globalizare (dar și integrarea perfectă în sistemul globalist cinematografic), un provincialism profund rezolvat magistral artistic.
Eu sunt mai curând fan ”Sieranevada”, ”Aurora”, ”Marfa și banii”, sunt în același timp bucuros că operele îi scapă din mână artistului după ce le face publice. Îi urez și filmului ”Malmkrog” să fugă cât mai departe de regizorul său cu interviurile sale.
Ce aflăm de prin interviurile lui Cristi Puiu despre film
Am cules câteva declarații și le-am comentat imediat citate:
Cristi Puiu, despre energiile negative întâlnite în satul transilvan unde au avut loc filmările:
”Nu mi s-a întâmplat niciodată în viața mea să simt atâta negru (…) lucruri negre imateriale care duceau la un rău fizic, tensiune crescută, stare de rău, crize, plânset, urlet. Unul dintre actori mi-a zis il y a le diable entre nous, cu lacrimi țâșnindu-i din ochi.”
Probabil avea dreptate ăl de-a zis "l‘enfer c‘est les autres" - "Iadul sunt ceilalți" - Jean Paul Sartre.
O veste bună pentru atei e că nu ajută nici cu preot, Puiu mărturisind: ”Am chemat un preot, au venit doi să sfințească locul. A doua zi, după slujbă. Proiectoare arse, pulsiuni de tensiune. Bubuitură, fum”…
E aproape nedrept că nu s-a făcut film cu making-of și spectatorul trebuie să-l vadă doar pe Soloviov dramatizat.
”Fără Dumnezeu, omul nu e decât un biped”, ne spune Puiu pe urmele lui Dostoievski.
Da. As plusa: și cu Dumnezeu, tot doar un biped e. Cu fiecare film Puiu descoperă adevărul: suntem niște mamifere triste.
”30 ani sunt insuficienți pentru depășirea comunismului”, ne mai spune regizorul îngândurat.
Așa e, poate doar 3000 de ani pot rezolva ceva. E din gama ”uită-te ce mă lupt cu puterea” când toată puterea de la locale la Parlament și corporații, toți repetă asta în cor. E adevărat, prin Ghencea sau prin Balta Albă mai auzi câte un oftat după Ceaușescu. Dar intri în Mega și-ți trece.
![A aruncat toate hainele la 60 de ani! Salma Hayek s-a scăldat goală pușcă în ocean: «60 și recunoscătoare» [15 FOTO]](https://images.libertatea.ro/1/rkek9ljaHR0cHM6Ly9hcGktd2lkZ2V0cy5yaW5naWVyLnJvL3N0b3JhZ2UvdXBsb2Fkcy9hcnRpY2xlL055dEY3MU9FaHlrVFpONU54dkdhdVZ1Z3dkZlJKcU5XNjNQQkdhM2kuanBnkZMFzQHgzQEw3gABoTEE)
