Cum a răpit guvernul Bolojan un actor și l-a lăsat pe un biet autor fără să-și vadă piesa jucată pe scenă

Amintește-ți, ca să-ți domolești furia! La începutul anului, ianuarie? februarie?, i-ai trimis Monodrama pe e-mail. În prealabil, o trimiseseși la vreo douăzeci de regizori, tineri și bătrâni, femei și bărbați, celebri și debutanți, premiați și nominalizați la Gala UNITER, rugându-i s-o citească și să-ți trimită o părere: bună, proastă – doar o părere! Ai sperat că unul dintre ei se va îndrăgosti de Monodramă și o va monta, fie într-un teatru mare sau mic, fie în București sau provincie, într-o sală mare sau studio – doar să nu moară într-un fișier din computerul tău.

Din toată lista ta, numai el era Actor. Pentru că, demult, jucase într-un spectacol montat după o piesă de-a ta și ați rămas așa: amici, nu prieteni. I-ai trimis și lui textul, cu aceeași rugăminte: să-ți spună o părere – bună, rea – ca între amici.

Ai așteptat câteva zile, dar niciunul dintre regizori nu ți-a răspuns, măcar să confirme primirea. În schimb, ți-a scris o regizoare. Nici tânără, nici bătrână, dar talentată. Actorul îi trimisese Monodrama. Un actor ascultă întotdeauna părerea unui regizor: bună, proastă – o părere! Regizoarea ți-a lăsat numărul de telefon. Ai sunat-o imediat. Inima îți bătea atât de tare, încât ți-ai amintit de primul telefon dat unei fete ca s-o inviți la o cafea. O știai din presă, nu-i văzuseși nicio montare, vina ta! Ți-a răspuns. Ea, cu aplomb. Tu, precipitat.

Ți-a spus că i-a plăcut piesa și că ar fi dispusă s-o monteze. Trebuia să se intereseze „în piață”. Te-ar deranja să fie într-un teatru independent? „Da, da, da!”, ai răspuns beat de fericire. De atunci, regizoarea a devenit Regizoarea ta adorabilă.

Aproape că erai nebun de fericire. Mergeai la supermarket trăgând căruțul, fără să-ți pese de prețuri. Parcă pluteai pe nori de puf! Monodrama ta, Actorul tău, Regizoarea ta adorabilă…

Ea a găsit repede teatrul independent: potrivit textului, dar mai ales viziunii ei regizorale. Pentru că regizorul e creatorul spectacolului. Dar greul abia de atunci a început… Un spectacol la un teatru independent se produce cu sprijin privat. Regizoarea a scris o ofertă de sponsorizare, iar tu – autorul și cunoscătorul pieței de marketing – ai trimis-o la vreo patruzeci de firme, mai mari sau mai mici, românești și internaționale. N-ați cerut mult: nu erați echipă de fotbal, nu erați influenceri și nu făceați festival pop pe litoral. Ați cerut cât merită o monodramă.

Într-o lună, ai primit o tăcere mai grea decât cea de la regizori. Vreo patru-cinci firme au răspuns: negativ. Restul: delete. Atunci te-ai convins cât de greu e să atragi bani privați pentru „acte de cultură” independente, în România. Ce să faci cu cultura într-o vreme cu crize suprapuse, alegeri prezidențiale, viitor incert? Firmele își țin banii cu dinții. Cultura mai poate aștepta.

Ai avut, totuși, noroc: două firme au dat niște bani. Nu cât ceruserăți, dar au dat. Nu mulți, dar nici puțini. Au dat! Iarăși pluteai pe nori. Te întorceai de la supermarket trăgând căruțul cocoșat, fără să te doară bonul fiscal. Deja te aflai pe scenă, în seara premierei, chemat la aplauze. Te visai făcând plecăciuni adânci, stângace, dar sincere. Îl îmbrățișai pe Actor, simțindu-i transpirația creației, și pe Regizoarea adorabilă, simțindu-i parfumul emoției. Aplauze, aplauze, aplauze! Asta-i frumusețea teatrului: emoția unică. Poate Actorul lua premiul UNITER, poate Regizoarea era nominalizată, iar tu, autorul, țopăiai de fericire…

Ai visat încă vreo două luni, în timp ce ei, Actorul și Regizoarea, repetau și discutau pe textul tău. Până a venit guvernul Bolojan. Și l-a răpit pe Actorul tău. L-a făcut ministru. Ministrul Culturii.

Gata! Visul s-a dus. Actorul tău s-a făcut ministru. Adică alții l-au propus și el a acceptat. Nu mai are timp de repetiții, de Monodrama ta. Nu-i porți pică. Nu te simți trădat. Spectacolul nu e abandonat, doar pus în așteptare. Nici Regizoarea adorabilă nu știe când va relua lucrul. Poate anul viitor, în concediul ministrului, poate după Rotativă, poate peste patru ani, la următoarele alegeri…

Urăști Guvernul Bolojan care ți-a răpit Actorul. Îți dorești să cadă cât mai repede și el să se întoarcă. Să fie demis pentru incompetență, pentru proastă guvernare, pentru orice – dar să revină! Ți-e teamă că va uita Monodrama. Că n-o va mai recunoaște. Că nu va mai simți nimic pentru acel rol… Așteptarea poate să ucidă.

Dar în timp ce actualul ministru va munci pentru Cultura țării, tu ce-ai să faci? Să trăiești cu resentimente, cu regrete, și să-l aștepți ca pe… „actorul rătăcitor”? Apucă-te și scrie o altă monodramă! Să i-o trimiți pe aceeași adresă de e-mail…

Cum a răpit Guvernul Bolojan un actor și l-a lăsat pe un biet autor fără să-și vadă piesa jucată pe scenă

Alte știri

Monden

Politic