Cum dispar emoțiile în grupul de pe WhatsApp. „Digitalul e un bun camuflaj ca să-ți ascunzi durerile și frustrările”
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Jurnalistul și scriitorul Petre Barbu vorbește cu sinceritate despre „imposibila întoarcere în grup”, descriind cât de greu sunt menținute vechile prietenii, formate în ani întregi de interacțiuni offline, atunci când generația ta nu a crescut în era digitală, iar comunicarea se face exclusiv online, pe rețelele de socializare.
Trebuie să spui și tu ceva. Corect este trebuie să postezi, pentru că pe grup se postează. Prietenul tău din vestul țării deja a postat: „Salut, stimabililor!”, iar prietenul tău din București v-a anunțat că prietenul din estul țării nu are WhatsApp.
Deci sunteți trei prieteni pe grup și o mână „moartă”. A fost ideea prietenului din vest să facă grupul, l-a numit Colocviile 27, după vechiul vostru grup „informal”, cum se spune în aceste vremuri, dar în urmă cu 35 -36 de ani, când vă întâlneați în apartamentul cu numărul 27 al prietenului din orașul siderurgiștilor de pe malul Dunării (viitorul prieten din București), habar n-aveați ce înseamnă „informal”, erați prieteni, nu un grup.
Postează și tu ceva, pentru că prietenul din vest deja a mai postat: „Am băut 2 Timișoreana, dar mai am 6 bucăți de Becks în frigider”. Dacă ai fi băut și tu măcar o bere poate erai inspirat să postezi un salut, un emoticon, o glumă, ceva care să le confirme bucuria ta că, după 35-36 de ani, v-ați reunit pe digital, doar voi trei, dar va veni curând și al patrulea, prietenul din est, ce vremuri minunate ați prins, nu se mai poate trăi fără online, fără conexiuni directe, COVID-ul a accelerat trecerea omenirii în digital, iată-vă și pe voi reuniți în grupul digital Colocviile 27, bucură-te!
În fiecare sâmbătă seara vă întâlneați toți patru și stăteați de vorbă toată noaptea, despre cărți, lecturi, filme, idei, erați foarte tineri, la început de drum, cum se spune, cu dorințe și ambiții, dispuși să împărtășiți (share!), să mărturisiți, lupi tineri (numai șabloane îți trec prin minte), multe sticle de vodcă și coniac ați băut, cum se numea coniacul ăla puturos luat de la Alimentara? Vai de ficații voștri, nu contează! Contează că erați acolo, în colocvii, prieteni.
Nu v-ați mai văzut de mai bine de douăzeci și ceva de ani. Ați fost la nunta prietenului din vest, la mijlocul anilor ’90, într-un sat din Oltenia. Îți amintești că, după ce-ați plecat de la nuntă, lăsându-l pe prieten cu mireasa lui, nici măcar un kilometru n-ați străbătut cu mașina, că ai anunțat: „Pun pariu că peste doi ani divorțează!”. Ce măgar!
Nici prietenul din București și nici cel din est nu s-au prins la pariul tău, s-a lăsat o tăcere grea, care v-a scos din mahmureala de nuntași, ai fi meritat să te dea jos din mașină, să te întorci pe jos la București, pedeapsa asta meritai, băi, tarantulă! Dar ai câștigat pariul.
Postează! Prietenul tău din Vest și prietenul tău din București te așteaptă. Ce să postezi? Ceva despre tine. Cum o duci, ești sănătos, despre familia ta, bagă, dom’le, ceva omenește, lucruri simple, cu sinceritate! Sinceritate? Mai poți să fii sincer în comunicarea digitală? Digitalul ăsta e un bun camuflaj ca să-ți ascunzi durerile și frustrările.
De fapt, în fiecare zi, te doare capul, te dor oasele, te dor încheieturile, pentru că nu te mai duci la înot din cauza pandemiei, nu este organ intern care să nu te doară, cum poți să le spui prietenilor tăi ce te doare? Spui medicului, nu prietenilor! Te doare sufletul de spaime, fobii, depresie, temeri, aiureli! De aceea există prietenii, ca să le povestești despre sufletul tău! Vrăjeli!
Chiar așa, atunci la ce sunt buni prietenii? Dar mai sunt prietenii tăi? Sau sunt niște „foști”? Atunci, la Colocviile 27, chiar erau prietenii tăi! Pentru că împreună cu ei descopereai lumea. Lumea ideilor, o lume dincolo de realitatea mizerabilă a anilor ’80.
Împreună v-ați căutat locul în lume. Poate nu l-ați găsit, dar l-ați căutat. Probabil că așa au trăit mulți tineri ca voi, în România ceaușistă, în grupuri, în triburi, în cete, însetați de cunoașterea lumii. Acum, parcă nu mai ai chef și energie să mai cunoști ceva într-o prietenie digitală.
Ai putea să postezi un link cu ultima carte pe care ai citit-o. Ar fi de-ajuns. Dar atunci nu era de-ajuns. Față în față cu ei, povesteai din carte, cu înflăcărare, cu pasiune, și ei te ascultau, și mai dădeai pe gât niște vodcă sau coniac din acela, grețos. Emoția ta! Și ei își povesteau emoțiile și îi ascultai, sufereai și te bucurai o dată cu ei. Dar acum... Postarea unui astfel de link ar fi un fel de laudă, aroganță, iată ce carte mișto am citit! Atât? Cu link-uri astea nu poți recâștiga o prietenie.
Te-ai enervat, parcă îți vine să ieși din grup, fără să le dai vreo explicație, nu mai poți să participi la încălzirea unei ciorbe, iar tu ești neputincios, neinspirat și bătrân pe grupul ăsta de WhatsApp, să-l ia dracu’ de grup!
Citești postarea prietenului din București: „Ce faci, bre, onctuosule?” Se referă la tine. Tu, onctuos? Ha! Ha! Tastezi cu degetele tremurânde: „Ce vrei?” Îți contempli postarea și crezi că este bună pentru „începutul unei frumoase prietenii”. Adaugi și un emoticon zâmbăreț.
