Cum mi-a provocat un film românesc văzut la 18.000 km de București sentimentul că nu mai vreau să fiu parte a acestei realități nici ca turist, nici ca cetățean
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Cele aproape două ore de dans între extazul nostalgic al regăsirii lumii din care am emigrat și agonia „revederii” motivelor din cauza cărora am emigrat au dat cu noi de pământ, scrie Sabina Antoniu, o româncă ce a lucrat în presa românească și apoi s-a mutat în Noua Zeelandă, acolo unde și-a deschis, împreună cu soțul ei, un restaurant.
Luni seară. Orașul e mort. Restaurantul nostru, ca multe altele, e închis. Căutăm un film în oraș, cum facem adesea la început de săptămână. Întotdeauna alegem unul dintre cinemaurile care rulează și alte producții decât cele mass market și unde poți să ai vin și brânzeturi, nu doar cola și popcorn.
La ora preferată de noi, există o singură opțiune. Curios, nu se menționează nici originea producției, nici regizorul sau actorii. Afișul și titlul nu-mi spun nimic. Titlul e în engleză, aprecierile - în germană. Deschid pagina să citesc plotul. Bla, bla, bla până ajung la numele „Radu Jude”, care-mi sare în ochi. Mă uit din nou la titlu, sar în sus de bucurie și strig entuziasmată la soțul care e la volan: „Uite, ăsta e filmul ăla românesc, babardeală nu știu cum! E diseară la Lumiere! Mergem, da?”. Sergiu zice: „Mergem, sigur! Dacă nu e bun, barem e în română, n-avem nevoie de traducere, ha,ha”.
Mergem, ne instalăm confortabil cu vinul și platoul de brânzeturi în față. Copilul are lecții, nu ne însoțește, în ciuda insistențelor noastre. Nu scrie nicăieri că filmul e românesc, dar noi știm că e. Habar n-avem despre ce este vorba, la plot n-am fost atentă, trailerul nu l-am văzut, n-am citit nimic despre film nici în presa de acasă, nici în cea de aici. Nici nu contează.
Vizionarea unui film românesc la 18.000 km depărtare de România este o experiență în sine, este aproape un eveniment, este prilej de bucurie, parcă ne revedem cu cei dragi de acasă!
Din nefericire (sau din fericire), sala e goală. Noi și încă doi rătăciți. Îi studiem discret să vedem dacă sunt români. Nu sunt. Comentează ceva în engleza kiwi locală, prind cuvântul „comedie”. Primele imagini ne aruncă aproape la propriu din scaune, mi se taie respirația și îi mulțumesc celui de Sus că a rămas copilul acasă, în timp ce din priviri îl întreb pe soț ce dracu’ de film e ăsta! Scăpăm „nevătămați” după introducere și ne trezim în București, în trafic.
Recunoaștem străzile, magazinele, clădirile. Ignorăm traficul și ne bucurăm de sentimentul nostalgic care ne încearcă. „Uite, asta e pe 1 Mai!”. „Ba nu, e la Obor!”. „Wow, uite ce de produse în piața aia!”. „Ia uite, e plin de exchange și farmacii, ha, ha!”.
Extazul nu durează însă mult. Sergiu îmi șoptește: „M-au obosit îngrozitor filmările alea pe stradă… n-aș mai putea trăi acolo…”. Adevărul este că din sala noastră goală și orașul nostru mort, Bucureștiul pare altă planetă. Simțim cum Bucureștii ne asfixiază chiar și de la depărtare… Dicționarul din miezul filmului își pierde mult din farmec, fiind subtitrat în engleză.
Recunoaștem totuși contextul cultural și social actual. În tușele groase din ședința cu părinții, recunoaștem, desigur, și arhetipurile sociale, și mentalitățile care ne țin departe de România… înapoierea și oceanul de prost gust care par că înghit cu totul spațiul public. „Pornografia” abia asta este, nu cea de la început…
Nu știu dacă filmul este bun sau prost (sigur nu e comedie) sau dacă reprezintă întocmai realitatea românească a epocii noastre. Știu însă că după aproape două ore de sală goală și film românesc „plin”, am plecat năuci.
Cele aproape două ore de dans între extazul nostalgic al regăsirii lumii din care am emigrat și agonia „revederii” motivelor din cauza cărora am emigrat au dat cu noi de pământ.
Bucuria revederii locurilor natale a fost rapid înlocuită de deznădejde și automat ne-au zburat gândurile la cei de departe, la familie, prieteni, oameni extraordinari care ar putea trăi oricând aici, dar care au ales să rămână acolo…
Ultimul film românesc pe care l-am văzut la același cinematograf acum ceva vreme a fost „Colectiv”. Și atunci sala era goală. Din fericire. Pentru că și atunci, și acum, senzația pe care ți-o lasă aceste producții românești este că nu îți (mai) dorești să fii în vreun fel parte a acestei realități pe care o reflectă. Nici ca turist, nici ca cetățean.
*comentariu apărut inițial pe pagina de Facebook a Sabinei Antoniu
foto. 123rf.com
