A patra putere e cea digitală. Cum ne pregătim pentru lumea votului permanent

Prăbușirea comunismului a generat un val universal de entuziasm față de liberalismul democratic, pe care elitele occidentale l-au proclamat învingător, sperând că umanitatea asistă la „sfârșitul istoriei”: nu era vorba, desigur, despre Apocalipsă, cât despre finalul reprezentărilor dogmatic-ideologice despre lume și societate. Stânga a văzut în acel an de răscruce încununarea procesului revoluționar început cu două secole înainte, prin Revoluția franceză. Dreapta s-a lăsat convinsă că stabilitatea contractelor, comerțul mondial liber și spiritul antreprenorial au rămas singura opțiune (după principiul „there is no alternative”). În cele trei decenii succesive lui 1989 s-a dovedit că nu e așa.

Nimeni nu a anticipat capitalismul chinez – expresia unui nou materialism cu accente naționaliste specific asiatice – deși el fusese creat prin transfer de tehnologii și capacități productive din Europa și America de Nord spre „marea manufactură” din fostul „imperiu de mijloc”. Nimeni nu a crezut că, într-o singură generație, hegemonia SUA va fi contestată simultan dinspre o Uniune Europeană care nu vrea să ajungă captivă în rivalitatea chinezo-americană, dinspre o lume arabă care visează emanciparea de sub tutela principalului aliat occidental al Israelului și dinspre o fostă lume a treia care folosește războaiele culturale occidentale pentru a-și defini, cu maxim aplomb, propriul drum istoric. 

Pe fondul acestor dislocări geopolitice, revoluția digitală a internetului a erodat democrația reprezentativă, după care am râvnit atâta amar de vreme, forțând tot mai vizibile reconfigurări. Când votezi pe social media prin fiecare „like”, nu mai ai răbdare ca diverse partide să te caute o dată la patru ani, pentru a le retrimite exponenții în parlament. Trăim deja într-o democrație plebiscitară, în care exercițiul electoral e continuu. Societatea nu mai e împărțită pe clase și nici clasa de mijloc (să-i spunem burghezia) nu mai are rolul de a înclina, de la centru, balanța dintre dreapta și stânga. Centrul s-a volatilizat, cu urmarea că voturile migrează populist spre extreme. Dar asta nu înseamnă dictatură, cum ne anunță diverși pesimiști de serviciu. 

Societatea a încetat să se structureze ierarhic. E organizată în rețele policentrice, orizontale. Impresia tot mai larg răspândită că elita politică e „cocoțată” pe un platou inaccesibil nu conotează plusul ei de putere, cât extrema ei slăbiciune, într-o viață publică punctată de jocul a tot mai numeroși actori civici, non-guvernamentali. Fiecare are un post de televiziune pe YouTube sau pe conturile sale din feluritele rețele de socializare. Vocile se însumează cacofonic, în vreme ce puterea se atomizează și n-are cum să mai oprească mișcările centrifugale. 

Putem spune că ideologia individualismului a câștigat partida, alimentând egoismul, lăcomia, iresponsabilitatea și pragmatismul amoral, așa cum se cuvine să vedem și partea plină a paharului: nu mai există în Occident oameni providențiali, nici partide care să se bage în viața oamenilor de dimineață până seara și din leagăn până la mormânt.

S-a format o societate civilă tot mai egalitară, care funcționează pe grupuri de WhatsApp, în comunități virtuale juxtapuse precum hexagoanele unui fagure și coagulate după sute de microteme concentrice. Nu doar inventarul „minorităților” crește (sub presiunea artificială a corectitudinii politice). Sporește constant numărul apartenențelor noastre: ne-am trezit în miezul unei mobilizări care ne face să „votăm” ceva non-stop, cu spatele la „nomenclatura” tot mai slab legitimată prin votul „clasic”, la urne. 

Cele trei puteri – atent separate și menite să se controleze reciproc – au de acum înainte obligația de a negocia un nou contract cu cea de-a patra putere, cea digitală. Această nou-venită pe scena istoriei e difuz omniprezentă și rescrie regula jocului din mers, mai rapid decât reacțiile legislative ale parlamentelor și fără să aștepte replica puterii executive, care încearcă să se adapteze atât în dialogul cu giganții digitali, cât și cu geometria variabilă a opiniei publice. Indivizii – cetățeni ai unei agora virtuale în expansiune continuă – revendică grade tot mai ridicate de autonomie operativă, cucerind din sfera statală noi teritorii (dintre cele ocupate tradițional de către titularii funcțiilor „regaliene”). 

Statul rămâne în brațe cu o ultimă utopie: imperativul de a „garanta” o societate cu „zero riscuri” (economice, sociale sau medicale) și evidenta sa imposibilitate de a furniza așa ceva nu face decât să-l expună frustrărilor colective, tot mai stridente.

Mutațiile virusului COVID-19 sunt floare la ureche pe lângă cele prin care va trece, obiectiv și ireversibil, sistemul democratic din următoarele decenii. Vom fi oare capabili să le întâmpinăm cu capul pe umeri? 

foto: 123rf.com

Abonați-vă la COMPULSIV! Carte, film, muzică, politică și social media - filtrate rapid de un consumator compulsiv - Costi Rogozanu.

ABONEAZĂ-TE