Cum nu a încercat Comisia Europeană să ne fure Crăciunul. Lupta culturală din spatele urării „Sărbători fericite!”
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
În perioada în care am fost parlamentar PNL de Diaspora, într-un colegiu de Orientul Mijlociu, am învățat singur - fără consultanța Comisiei Europene - să spun uneori „Sărbători fericite” în loc de „Crăciun fericit”. Având în vedere această experiență, mi-a fost ușor să înțeleg intenția documentului intern al Comisiei Europene, care a generat atâtea controverse.
Interacționând cu românii din state arabe, dintre care unii (în special doamnele, prin căsătorie) optaseră pentru religia musulmană, dar mai ales cu evrei români care deveniseră - după alia, „urcarea spre Ierusalim”, întoarcerea acasă - și cetățeni israelieni, era la mintea cocoșului că trebuie să găsesc formule în care să ne regăsim și să ne bucurăm împreună.
Fiind deopotrivă religii desprinse din trunchiul avraamic, creștinismul, islamul și iudaismul au cicluri relativ comune de sărbători, care vin probabil dintr-un substrat chiar mai vechi al credinței. Se întâmplă frecvent ca perioadele sacre să coincidă, motiv pentru care - printr-un act spontan și firesc - un român din Tel Aviv sau o româncă din Amman îmi urau „Sărbători fericite”, iar eu le răspundeam în același mod.
Având în vedere această experiență, mi-a fost ușor să înțeleg intenția documentului intern al Comisiei Europene care sugera angajaților să utilizeze cu prudență formula „Crăciun fericit” atunci când interacționează cu un grup numeros, eterogen, necunoscut.
Are sens deplin să adresezi această urare unui creștin - atunci când știi că ai de-a face cu unul; dar când spui „Paște fericit” unei audiențe în care se află trei creștini, doi musulmani și un evreu, urarea ta exclude 50% dintre interlocutori.
Și asta e o problemă de filosofie politică europeană - pentru că Uniunea se definește prin incluziune, nu prin eliminare pe bază de religie, rasă, sex sau opțiune sexuală.
Lupta culturală dintre „Crăciun fericit” vs „Sărbători fericite” rezumă într-un mod strălucit marea ciocnire ideologică a vremii noastre (care e una mai veche în cultura europeană, dar nu a cunoscut niciodată o formă atât de pură). Ea poartă o sumedenie de nume: dreapta vs stânga, conservatorism vs progresism, sau, în formele mai tari, polemice, iliberalism vs neomarxism sau ultraconservatorism vs sexomarxism.
În realitate, avem la dispoziție un clivaj care exprimă mult mai fidel esența gâlcevii care ne definește veacul: „majoritarism” vs „minoritarism”. Cei care cred că e mai înțelept să spui unui grup de șase persoane, din care doar trei ar putea fi creștini, „Sărbători fericite”, sunt „minoritariștii” - cei care renunță la privilegiul de a fi mai mulți și mai puternici pentru a-i menaja pe cei care sunt într-o situație de inferioritate. Minoritariștii sunt dispuși să facă un sacrificiu cultural, să lase de la ei, alegând o formulă mai diluată identitar („Sărbători fericite”), dar care include toate persoanele din cameră.
„Majoritariștii” consideră, în schimb, că afirmarea, exprimarea identității lor spirituale e mai importantă decât menajarea celor aflați în inferioritate numerică. Pentru un majoritarist, acest act de generozitate, de delicatețe implică o diluare a propriei tradiții, riscând să o altereze grav.
Ceea ce susțin în general majoritariștii este că prin concesii succesive față de alte culturi, credințe și tradiții, există riscul ca identitatea lor să fie alterată, anihilată într-un mare amalgam globalist și desacralizat. Din acest motiv, pentru mulți dintre ei recomandarea de a folosi formula „Sărbători fericite” într-un context multicultural e sinonimă cu „interzicerea Crăciunului”.
De-a lungul istoriei, majoritarismul a fost - din rațiuni antropologice - ideologia naturală a oricărui grup și a oricărei structuri socio-politice. Dacă nu erai grec, credeau grecii, nu puteai fi decât barbar. În epoca Romei, dacă aveai privilegiul de a spune „civis romanus sum” (sunt cetățean roman, trad.) beneficiai de o grămadă de drepturi; dacă nu, te descurcai singur - simplul fapt că erai om nu te ajuta cu nimic.
În unele perioade ale Evului Mediu occidental, dacă se dovedea că ești evreu puteai sfârși într-un ghetou sau într-un pogrom, iar dacă erai musulman sau liber cugetător riscai să ajungi pe rug.
Și în Islam au existat perioade de prigoană similare pentru cei diferiți sub raport religios, deși, în general, până în epoca târzie a salafismului și wahhabismului, califii s-au dovedit mai toleranți (apărând mai târziu, imperiile lor aveau deja mari comunități de creștini și evrei în aproape toate regiunile, toleranța fiind obligatorie măcar pentru continuitatea fiscală a statelor; acest lucru nu s-a întâmplat în Europa, care a fost mult mai omogenă).
Când religia a intrat într-un con de umbră, lăsând locul afirmării statelor naționale, majoritarismul a rămas la fel de influent. Fiecare grup etnic se străduia să își probeze superioritatea și să revendice drepturi suplimentare. Croații explicau că sunt mai grozavi decât maghiarii (pe care îi considerau un „popor asiatic lipsit de istorie”) și decât „vlahii”, adică sârbii și românii, pe care îi numeau „grupuri estice inferioare”.
Românii, la rândul lor, se grăbeau să-și proclame puritatea, pretinzând că „ființa etică a neamului nostru trebuie ferită de amestecul cu sânge” diferit (ăsta fiind un decret din 1941, nu vreun articol de ziar). Chiar și bulgarii, mai flegmatici de fel, s-au apucat să fondeze o Uniune a Luptătorilor pentru Progresul Bulgarității, considerând că bulgaritatea e o corolă de minuni a lumii și că străinii rău-voitorii vor să vină de hac acestei bulgarități.
Firește, noi, în Balcani, am fost mai degrabă pitorești și caraghioși în raport cu țicniții autentici ai majoritarismului, care au început să caute prin arhivele bisericilor protestante și catolice dovezi privind sângele arian care trebuia să coboare până la 1750. Și care s-au apucat să construiască uzine de ucis minorități.
Dacă ne uităm așadar adânc în istorie, nu vom găsi niciodată la putere decât doctrina majoritaristă, care spune în esență, sub diferite forme și în diferite concentrații, că „noi, ăștia, care suntem mai mulți și suntem la fel, care credem aceleași lucruri, care vorbim la fel, avem pielea la fel și suntem atrași de aceleași lucruri” trebuie să ne bucurăm de mai multe drepturi decât „ei, ceilalți, care sunt mai puțini, care cred alte lucruri, vorbesc altfel, iubesc altfel și au pielea diferită”.
Din acest motiv, etapa prin care trece azi Uniunea Europeană este unică în istoria umanității (formula se poate aplica Occidentului în general, dar situația din Uniune este cea mai sofisticată din pricina creuzetului identitar de aici, care a dus, de altfel, și la cele mai mari masacre majoritariste ale istoriei).
Niciodată în istorie o majoritate aflată la putere, care ar putea să își impună nestingherită propriile valori identitare, nu a mai acceptat să renunțe la acest privilegiu pentru a se arăta atentă în mod sistematic la sensibilitățile minorităților. Au fost numeroase situații în care grupuri minoritare au reușit să guverneze cu ajutorul forței militare (situație uzuală în Evul Mediu și în colonialism), au existat perioade de largă toleranță în raport cu minoritățile, însă un sistem în care protejarea minorităților și obsesia pentru drepturi egale să fie un element ideologic fondator este o premieră. Din acest motiv vorbesc despre un „ism” (minoritar-ism).
Modul în care proiectul ghidului de comunicare internă al Comisiei Europene a fost instrumentalizat politic și cultural în cadrul dezbaterii „Crăciun fericit” vs „Sărbători fericite” ne arată chiar acest lucru: cât de fragilă este această Uniune Europeană care e dispusă să lase de la ea, să fie incluzivă, să nu lezeze sensibilitățile celor diferiți.
Atât timp cât omul va fi în mod natural egoist și atât timp cât grupurile vor fi în mod natural etnocentriste - adică întotdeauna - tentația de a-ți impune identitatea, de a te considera din oficiu „buricul pământului”, de a-ți promova propria bulgaritate, propriul românism, propriul sentiment paraguayan al ființei va fi irepresibilă pentru cele mai numeroase și mai vocale grupuri (aliate, ca întotdeauna, cu intelectuali bine pregătiți și seducători).
În ciuda acuzațiilor de „dictatură”, „gulag” și câte și mai câte, adevărul este că minoritarismul UE e delicat precum David-ul lui Donatello; mare minune că poate ține sabia pentru a se apăra în fața Goliatului majoritarist care se ridică la luptă din Franța lui Éric Zemmour, cel care vrea să impună un nume francez fiecărui copil musulman, din Polonia, unde o majoritate compusă din bărbați a decis ce drepturi au femeile asupra propriului corp, sau din Ungaria și România, unde drepturile minorităților sexuale sunt fie atacate, fie blocate de majoritariști cu familii ireproșabile, precum Liviu Dragnea.
Și totuși, deși deplângând soarta acestui fragil David (ce să vezi, un evreu adoptat de europeni, sculptat, ce să vezi, de un Donatello pe care Florența l-a protejat acum șase secole, deși era gay și azi ar fi parțial cenzurat în Ungaria) nu ai cum să nu te minunezi de faptul că Uniunea Europeană a devenit posibilă și că rezistă de atâta vreme - deși atât de gracilă, de firavă, de lipsită de dorsali și pectorali majoritariști - împotriva atacurilor celor ieșiți cu ghioaga pe uliță, pentru că au auzit pe undeva că li se fură Crăciunul.
![Raiul pe pământ! Mirela Vaida trăiește într-o casă de vis, cu 5 camere, perete de sticlă spre pădure și piscină de 30.000 €. Cum arată locuința vedetei [GALERIE FOTO]](https://images.libertatea.ro/1/zgXk9ljaHR0cHM6Ly9hcGktd2lkZ2V0cy5yaW5naWVyLnJvL3N0b3JhZ2UvdXBsb2Fkcy9hcnRpY2xlLzlocWV1SVFQTU5YSGFPdVJ5dEhmRnhFdU5tZWk1cmNRUWR1YzZzYlcuanBnkZMFzQHgzQEw3gABoTEE)
