De ce e complet falsă susținerea că Biserica nu trebuie „să intervină” în chestiunile medicale
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
După cum vedem, societatea noastră s-a împărțit deja între două tabere ireductibil opuse: cea pro și cea antivaccin. Clivajul este adâncit de polarizarea mass-media, reverberat prin rețelele de socializare și reflectat în viața politică, dar afectează la fel de grav Biserica Ortodoxă Română, cu tot cu majoritatea ei copleșitoare de credincioși.
Sf. Sinod al BOR rămâne oficial provaccin și totuși impresia generală e contrară. De la comunicatele Patriarhiei Române și până la realitatea anumitor eparhii, parohii sau obști monahale, s-a creat o distanță rapid umplută cu vocea zgomotoasă a unor grupuri de antivaxxeri, a căror furie pare să timoreze o bună parte a episcopatului.
Asemenea grupuri vehement militante rostogolesc în voie mantrele conspiraționiste: vaccinul e afacerea malefică a grupurilor Big Pharma, în complicitate cu guvernele cinice și iresponsabile, care vor să „cipeze” populația, pentru a o reduce la sclavie.
A crede în medicina „malefică” înseamnă, după ei, a-l nega pe Dumnezeu. Acum, în pragul noului Armaghedon, se va alege grâul de neghină: cei puțini, care vor rezista până la sfârșit în fața satanicului carnaval al ispitelor supreme, vor fi și rarii salvați, adică mântuiți. Datele despre numărul victimelor COVID-19 sunt falsificate. Spitalele nu sunt pline. Și tot așa.
Practic, respectivele falange ale „zilelor de pe urmă” reciclează spaimele apocaliptice manifestate nu doar la anul 1000 după Hristos, ci și în mai recentul an 2000 (când a circulat, printre altele, basmul virusării fatale a computerelor de care depinde funcționarea economică și socială a lumii de azi).
Toate aceste spaime terminale, erupte din subconștientul colectiv, sunt (după cum indică diverse analize sociologice recente) mult mai intense în Estul post-comunist al Europei, încă traumatizat de neîncrederea cetățenilor față de autorități.
Și totuși, ele au - ca să privesc tabloul general din perspectiva doctrinei - toate trăsăturile unor veritabile erezii, care provoacă temeri schismatice în rândul ierarhiei BOR, tocmai pentru că sunt fundamental străine de tradiția dreptei credințe.
Biserica patristică a preluat de la Aristotel ideea că etica (derivată din „caracter” și înrudită cu „bunul obicei”) este o expresie a creației divine. Nu doar că Biserica - din veacul de aur al sfântului Vasile cel Mare - a întemeiat primele spitale, dar ea a rămâne până astăzi atașată conceptului de „bioetică”. Omul liber și dotat cu rațiune este principalul „colaborator” al Creatorului vieții.
Sinaxarul bizantin - asemenea celui catolic - include numeroase figuri de sfinți medici. Ei n-au fost propuși ca modele doar pentru că erau „fără de arginți” (adică practicau medicina gratuit), ci și pentru că au strălucit în arta de a vindeca suferința umană.
E deci complet fals să susținem - precum adversarii pretins „înduhovniciți” ai vaccinului - că Biserica nu trebuie „să intervină” în chestiunile medicale. Evident, ea nu trebuie să se substituie corpului medical specializat, fără ca asta să-i permită indiferența față de efectul devastator al curentei pandemii.
Dimpotrivă, a prezerva viața - prin rugăciune, prin solidaritate și prin utilizarea științei medicale - reprezintă o temă prin excelență teologică și, prin urmare, definitorie pentru magisteriul ecleziastic.
E drept că Biserica face distincția dintre „bioetica descriptivă” și cea „prescriptivă”. De aceea, ea se opune clonării umane și altor tentații biotehnologice menite să înlocuiască dragostea față de aproapele printr-un luciferic amor propriu. Învățătura creștină nu poate legitima surogatele de imortalitate (cum ar fi criogenizarea cadavrelor, în așteptarea unei resuscitări ipotetice), așa cum respinge avortul (cu excepția situațiilor clinice de risc fatal pentru mamă).
E la fel de adevărat că viziunea ascetică a creștinismului privilegiază mântuirea sufletului, ca element etern și imperisabil, predicând simultan învierea „cu trupul”, într-o dimensiune transfigurată. Aceste viziuni nu au însă niciun rol în retorica antivaccin, amalgamată cu demonizarea medicinei și agitarea spectrelor complotiste.
Iată doar câteva motive pentru care-mi permit să le sugerez ierarhilor ortodocși că ar fi normal să-și depășească teama față de vehemența grupurilor „talibane”, să preia sincer pilda deja livrată de păstorii altor Biserici ortodoxe (alături de liderii spirituali catolici, protestanți sau din alte orizonturi religioase) și să se implice, din pură conștiință morală, în recomandarea vaccinării anti-COVID (cu excepțiile pe care tot medicii sunt chemați să le stabilească).
Nu e vorba aici despre vreo modă urmată oportunist, ci despre o criză sanitară a cărei depășire n-ar face decât să confirme tradiția ortodoxă a datoriei de proteja viața ca dar divin.
foto: Hepta
