De ce se bat copiii în școli? Despre violența luptei pentru ziua de mâine, care l-a făcut pe un elev să întrebe: „De ce nu putem să muncim de la 12 ani?”

• Jurnalistul Costi Rogozanu este profesor de limba și literatura română la mai multe școli din județul Vrancea.

Față de când decrețeii mergeau la școală, violența a scăzut. E doar observație directă, nu am studii să-mi susțină afirmația. Dar nu e greu de dedus. În primul rând s-a dus o bună parte din violența școlară prin stoparea în timp a violenței profesorilor față de elevi. Un câștig tot am avut: când un profesor e violent fizic la școală e o excepție, nu mai e o regulă – ba chiar metodă pedagogică, cum a fost până spre anii 2000.

Problema e cu violența din restul societății. Școala rămâne un fel de arenă unde se reflectă restul neajunsurilor. Pentru mulți copii, școala a ajuns locul unde nu iei bătaie – spre deosebire de acasă, de stradă, de oriunde altundeva. Deci da, poate e cam enervant pentru unii, dar școala e locul unde violența fizică asupra copiilor apare în cel mai scăzut grad.

În schimb, acasă, bătaia încă a rămas un mod de „educare” răspândit. Pe străzi, unde copiii se lovesc constant, în mediile sărace, de violență imediată și continuă (competiția impunerii în diverse medii), iarăși lucrurile stau uneori fioros. 

Școlile sunt refugiu. Uneori și arată ca un refugiu. Unde au mai trecut fonduri europene sau guvernamentale, zici că-s OZN-uri plonjate în societăți medievale. Violența de la școală e singura care mai îngrijorează. Școala a rămas unul dintre puținele locuri unde există un canal de raportare a acestor lucruri. Când ați auzit ultima oară de un părinte reclamat că și-a bătut copilul? 

Înainte să observăm lucrurile mai subtile – cum ar fi violența verbală, bullyingul virtual, modalități noi de agresiune generate de rețele digitale etc. -, trebuie deci să observăm că, în ciuda imaginii mediatice, s-ar putea ca la școală, destui copii să se simtă în mult mai multă siguranță decât în orice alt loc. Asta nu e o scuză pentru medii școlare scăpate de sub control sau pentru profesori abuzivi. Doar spun că acelea nu mai sunt reguli.

Sărăcimea devine interlopă

Inegalitatea socială vine de multe ori ca un pumn în gură. Violența în mediile sărace e o formă de manifestare tocmai pentru că nu ai decât prea puțină infrastructură, practic statul nu există decât cel mult ca o chestie care îți aruncă firimituri numite „ajutor social”. 

Am discutat cu niște elevi de clasa a IX-a minunata nuvelă a lui Alan Silllitoe, „Singurătatea alergătorului de cursă lungă”. Un adolescent dintr-un mediu sărac își spune povestea cu mândrie și ură pentru tot ce înseamnă autorități. Un stat care nu există pentru mediul său, a cărui singură prezență e poliția, un inamic. Există o scenă extraordinară în care copiii se uită la filme polițiste și țin cu infractorii. Dau sonorul la minimum și-și spun replicile între polițiști și infractori schimbate, cum le convin lor, nu cum le dorește regizorul (și sistemul).

Angajații precari, zilierii și acele milioane care trăiesc „misterios” (mai două luni în Italia, Germania, mai pe acasă etc.) nu mai au deloc sentimentul apartenenței la vreo comunitate. 

În sărăcime, competiția individualistă ar face să roșească orice „filozof” de pe Wall Street. Egoism, BMW la mâna a 24-a, foame și păcălirea celui mai slab dintre slabi, ăsta e sportul. 

De profesie, supraviețuitori

Violența e de mai multe feluri. Violența din perioada comunistă era o violență administrativă, profesorii băteau copii organizat. Violența inegalităților din capitalism se manifestă haotic și nu mai puțin violent. Mediul sărac este agresat zilnic și sistemic, dar se supune și unei autodevorări continue: copiii – la muncă cu ziua, hăituirea fetelor neprotejate de familii pentru producerea de bani din sex, jungla muncii cu ziua în care „contractul” e o continuă păcăleală. 

În același timp, în școlile bune și foarte bune din orașele medii și mari, elevii au devenit sensibili la toate formele de agresiune, uneori spre exasperarea părinților și profesorilor. Nu mai merge nici cu remarci sexiste, nici soft rasiste, copiii și-au câștigat sensibilități noi din noua popcultură. Și e bine că e așa. Dar pe cât de sensibili sunt cei din mediile bune, pe atât de extraterestră li se pare lumea lor celor din baza piramidei veniturilor.

Neintegrarea socială se vede și din stilul tot mai isteric de show-off, tot mai tribal. Singura modalitate de a fi fericit e să spargi bani. Asta nu arată decât cât de slabe sunt legăturile între oameni, dacă tot ce poți face e să te plimbi cu o mașină puternică, cu toba găurită, printr-un sat de amărășteni ca tine.

Cazul poștașului care a fugit cu pensiile zilele trecute și care a spus, când a fost prins, că a luat banii ca să se distreze, e tragicomic, dar spune ceva despre alienarea din ce în ce mai mare a păturii groase de cetățeni „supraviețuitori de profesie”.

Întrebarea care m-a lovit

M-a lovit în frunte întrebarea unui elev de la a VII-a care avea de făcut o compunere cu tema: „Ce mă nemulțumește la 13 ani?”. Mi-a scris așa în temă: „De ce n-au voie copiii să se ducă la muncă de la 12 ani? Ar trebui să aibă dreptul să aleagă dacă vor la muncă sau la școală”. 

Așa că am pornit o dezbatere cu toată clasa cu tema „Ar trebui copiii să meargă la muncă?”. Voturile au fost 7 pro și 8 contra. Au pus argumentele pro și contra așa cum le-au venit, nu am intervenit decât să corectez unele greșeli firești de exprimare și i-am îndemnat să le scrie pe tablă. Le-am povestit apoi câteva scene din romanele lui Dickens cu copii la muncă. S-au mai răzgândit dintre ei. Însă violența întrebării rămâne. 

Să primești întrebări precum „de ce nu ne lăsați să muncim” în loc de „de ce nu ne lăsați să ne jucăm” arată presiunea de pe umerii părinților și copiilor. Violența neracordării la o viață așa cum e ea prezentată la televizor și în rețele sociale. 

În comparație cu o realitate violentă, școala riscă să devină o glumă. Unui copil care nu a avut noroc material în viață problemele elevilor dintr-o școală foarte bună i se vor părea „fițe”. Iar această neconcordanță va tot crește până va ajunge la insuportabil.

Și, atenție, va deveni din ce în ce mai vizibilă politic! Unui astfel de cetățean i se va părea firească neîncrederea în toate problemele, reale sau inventate care vin de sus în jos. Așa au fost pandemia, așa e criza ecologică, așa sunt toate – ele au un aer ireal pentru cei numiți „cetățenii de rând”, pentru că e ireală orice formă de solidaritate și, mai ales, de sacrificiu în comun. 

Violența din școli e nimic pe lângă violența din afara școlii. Pentru combaterea acelei violențe, elevul trebuie să aibă un sentiment de apartenență, iar acolo cei mai mulți sunt părăsiți, fie de părinți plecați sau superstresați de muncă, fie de comunități care îl hărțuiesc și exploatează discret și continuu.

Abonați-vă la COMPULSIV! Carte, film, muzică, politică și social media - filtrate rapid de un consumator compulsiv - Costi Rogozanu.

ABONEAZĂ-TE