Despre politica externă care se face cu voce tare. România într-o posibilă eră Trump 2.0
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Acum câteva săptămâni am stat de vorbă cu unul dintre, probabil, puținii admiratori rămași ai președintelui Klaus Iohannis (colegii de partid nu se pun). Era un taximetrist din București, care mă ducea seara acasă și care m-a întrebat dacă țin cu vreun partid și cu cine am de gând să votez la alegerile prezidențiale.
Cuprins:
I-am răspuns că nu știu, că pe măsură ce înaintez în vârstă devine din ce în ce mai greu să pun ștampila pe buletin fără să nu mă simt dezamăgită de opțiunile politice și de mine însămi în aproape egală măsură. Când i-am spus că agenda externă a viitorului președinte e un criteriu eliminatoriu pentru mine, interlocutorul meu s-a însuflețit spunându-mi:
„Domnișoară, măcar de asta nu puteți să vă plângeți. Trebuie să recunoașteți că altfel ne privește lumea la Bruxelles, la Washington, de când a preluat Iohannis. Iohannis, Aurescu, Geoană... ați văzut imaginile cu Iohannis când am găzduit reuniunea NATO? Măcar ei au fost profesioniști și ne-au reprezentat interesele”.
Are dreptate oare?
Un lucru este clar totuși – oricine va ajunge la Cotroceni își va exercita mandatul într-o perioadă marcată de instabilitate la nivel global, în care ordinea internațională post-Război Rece se află sub semnul întrebării și în care democrația așa cum o știm este supusă presiunilor interne și externe deopotrivă. Pe acest fond, prioritățile și acțiunile de politică externă ale viitorului șef al statului pot influența decisiv traiectoria politico-economică a României – mai mult decât până acum.
Politica externă a României
Secțiunea de politică externă de pe site-ul președinției menționează încă din introducere că aceasta „se reflectă asupra societății per ansamblu”. Deși firească, percep într-o anumită măsură această sintagmă ca pe o transpunere politică a întrebării ce a fost mai întâi – oul sau găina?
Se reflectă politica externă asupra societății sau este, de fapt, o reflexie a acesteia – cu toate calitățile și defectele ei?
Dincolo de întrebările filozofice, limitările politicii externe românești sunt mai mult sau mai puțin evidente. Pe de-o parte, suntem un partener internațional de dialog predictibil, aliniat rezonabil la agenda NATO și UE, ferm angajat în relația cu SUA. Pe de altă parte, lista restanțelor – în special a celor legate de beneficiile concrete pentru cetățeni – este lungă. De la joaca de-a spațiul Schengen la lipsa calificării până acum în programul Visa Waiver, până la obținerea unui portofoliu european cu o putere decizională restrânsă.
Teoretic, România își dorește să fie un actor regional relevant, cu o opinie care să cântărească semnificativ în deciziile care privesc vecinătatea, însă ambițiile și eforturile sale diplomatice sunt modeste, excesiv concentrate pe poziția strategică și pe victorii restrânse, cele mai multe rezultate în mare parte din simplul fapt că ne-a venit rândul – fie că e vorba de rotative ori de respectarea reprezentării geografice pentru numirea în funcții internaționale.
Sprijinul pentru Ucraina. De ce poziția strategică și poziționarea strategică nu înseamnă același lucru
Relația postsovietică dintre București și Kiev a fost îndeosebi marcată de situația minorității române din Ucraina, un impediment major în consolidarea relației bilaterale. Însă momentul critic al invaziei la scară largă de către Rusia a oferit șansa unei schimbări de paradigmă, atât în relația cu Ucraina, cât și în ceea ce privește profilul României la nivel internațional.
Desigur, România a condamnat ferm agresiunea rusă și nu s-a opus acordării de sprijin militar din partea NATO sau UE, însă s-a remarcat printr-o poziționare aparte. A declarat public că oferă ajutor Ucrainei, doar că nu va spune cum, până nu se încheie războiul.
„Sunteți o democrație, nu-i așa?”, l-a întrebat un jurnalist BBC pe ministrul de externe de la acel moment, Bogdan Aurescu, înainte să-l preseze despre poziția țării sale, incompatibilă cu principiul transparenței în cheltuirea banilor publici. Răspunsul a fost unul lipsit de argumente, „pentru că aceasta este politica guvernului meu”, urmat de o serie de „nu comentez”.
Spre deosebire de noi, Polonia a lăsat deoparte (cel puțin pentru o perioadă) diferendele istorice cu Ucraina și a acționat în sprijinul vecinei sale, reușind, prin exemplul de solidaritate și prin ample acțiuni diplomatice, să își șteargă reputația de copil obraznic, antidemocratic al Europei, și să aducă în centrul atenției internaționale lideri polonezi precum actualul ministru de externe Radosław Sikorski sau primarul Varșoviei, Rafał Trzaskowski.
Exemplul Poloniei evidențiază că nu este suficient să ai o poziție strategică, dacă nu te poziționezi strategic, pentru a-ți maximiza beneficiile în contextul dat – pe scurt, dacă nu iei deciziile potrivite în momentele potrivite. România a pierdut această oportunitate, alegând calea ținerii sprijinului pentru Ucraina „la secret”, în detrimentul unei poziționări ferme și transparente, de suport pentru statul agresat. Oricum nu și-ar fi făcut nimeni iluzii despre capabilitățile militare ale României, astfel că orice ajutor pe această linie venit de la București, oricât de mic, ar fi fost apreciat la nivel internațional.
Relația bilaterală cu Ucraina a evoluat pozitiv în ultimii doi ani, una dintre cele mai importante victorii ale Bucureștiului fiind eliminarea recunoașterii limbii moldovenești, dar și semnarea Acordului privind cooperarea în domeniul securității. În ciuda ezitărilor de la începutul războiului, am făcut pași semnificativi în direcția cea bună, așteptată de partenerii noștri internaționali.
Dosarul ucrainean nu este singura provocare din viitorul mandat prezidențial.
Cursa pentru Casa Albă. Momentul Kamalei
Într-un an electoral în care mai bine de jumătate din populația adultă a globului este așteptată la urne, cele mai importante alegeri pentru viitorul politicii globale sunt cele din Statele Unite ale Americii.
În ciuda ascensiunii în popularitate a vicepreședintelui Kamala Harris, sondajele de opinie relevă o cursă strânsă; în mare parte imunizați la derapajele lui Donald Trump și la pericolul pe care acesta îl reprezintă pentru democrație, puțini dintre conservatorii americani par dispuși să voteze împotriva candidatului republican, în timp ce susținătorii fervenți ai fostului președinte îi rămân loiali, chiar și după prestația dezastruoasă din dezbaterea cu Harris. Până la aflarea rezultatelor, nu putem răsufla ușurați că Trump este o figură politică de domeniul trecutului.
Astfel, trebuie să ne întrebăm – ce ar însemna o potențială revenire a lui Trump la Casa Albă pentru România?
România în scenariul Trump 2.0
Un Trump reinstalat la putere, de această dată înconjurat de loialiști cu o agendă politică extremistă (vezi Project 2025), va încerca să împingă și mai mult sistemul relațiilor internaționale înspre o logică tranzacțională, sub egida planului său de „diplomație dură”, cu impact inclusiv asupra dosarelor de interes pentru guvernul de la București.
Admirația lui Trump pentru Putin și dezinteresul vădit pentru soarta Ucrainei vor influența eventualele negocieri de pace dintre Rusia și Ucraina, poziția fostului președinte fiind cel mai probabil cea a sistării ajutorului militar pentru guvernul de la Kiev și forțarea acestuia să accepte oferta Moscovei, respectiv cedarea unei părți semnificative din teritoriu; întrebarea aici fiind cât de mult în plus față de zonele deja ocupate, deci cât de aproape se va afla Rusia față de România după încheierea războiului. În același registru, cooperarea pe linia NATO este și ea în pericol, având în vedere că întregul rol al SUA în Alianță se află sub semnul întrebării – Trump a iterat că apărarea statelor membre în fața unui atac va depinde de contribuția acestora.
Chiar dacă această amenințare nu ne mai privește direct, relativizarea de către cel mai puternic membru NATO a clauzei de apărare comună ar trebui să pună în gardă autoritățile de la București. Securitatea de la Marea Neagră, influențată de Ankara, ar putea fi externalizată de facto lui Recep Erdogan, în contextul legăturii strânse cu fostul președinte american.
Mai sunt și chestiuni ce țin de politica de vecinătate precum viitorul Republicii Moldova în eventualitatea unei extinderi teritoriale a Rusiei în Ucraina sau felul în care va înclina o nouă administrație Trump balanța de putere din Balcanii de Vest.
Este de așteptat, de asemenea, ca o potențială victorie a lui Trump să impulsioneze suveraniștii europeni, inclusiv pe cei din România, iar acest lucru se întâmplă pe fondul unui proces de degradare democratică deja în curs.
Lecția învățată a primului mandat Trump va determina Uniunea Europeană să se distanțeze și mai mult de deciziile și retorica de la Washington, optând pentru calea autonomiei strategice și continuarea implementării unei politici bazate pe valori europene. Agendă la care trebuie să ne aliniem.
Viitorul președinte
Pe acest fond, România nu își permite să acomodeze un președinte lipsit de viziune, și mai ales, lipsit de fermitate pe linia politicii externe. Nu este suficient doar că România ocupă o poziție strategică, că este stat membru UE sau că se află sub umbrela NATO. Pentru a asigura rolul României de actor regional relevant în perioada de instabilitate care urmează, indiferent de rezultatul alegerilor din SUA, viitorul președinte nu poate să acționeze cu aceeași timiditate care a definit politica externă a ultimelor decenii.
Mijloacele limitate ale României nu trebuie să reprezinte o sentință la ambiții limitate. State similare au demonstrat că este posibil, însă doar cu inteligență și implicare, două elemente care nu trebuie să lipsească din caracterul viitorului președinte, indiferent cine va fi.
La finalul discuției purtate cu șoferul de taxi, i-am spus că reținerea României de a sprijini mai ferm Ucraina, în special în prima parte a invaziei, și echilibristica politică nefondată în care s-a angajat pe fundalul unui moment istoric de asemenea gravitate reprezintă o abordare cel puțin criticabilă din punctul meu de vedere.
- „Dar am făcut, domnișoară, și la început am făcut, dar nu am vrut să spunem”.
- „Păi și de ce nu am vrut să spunem?”
- „Eh, lucrurile se fac, se spun... mai așa... mai încet” (îmi face semnul unui fermoar tras peste buze, și în mod bizar îmi aduce aminte de momentul lui Aurescu de la BBC).
- „Nu sunt de acord”, i-am răspuns. „Politica externă se face cu voce tare”.
Am închis portiera și am ajuns acasă; nu am avut timpul necesar să îi explic ce am vrut să spun și nici să înțeleg mai bine punctul lui de vedere. Poate am reușit totuși să explic aici.
Acest articol face parte dintr-o serie de analize despre politica externă și de securitate a României în noul context geopolitic, coordonate de Institutul Quartet în parteneriat cu Friedrich-Ebert-Stiftung România.
Foto: Hepta
parpalache 10.10.2024, 18:59
Carol al II-lea la demis pe ministru de externe Nicolae Titulescu tocmai pentru ca a depașit limita de reprezentant al unei țari... care nu avea nevoie de noi dușmani!„Noi nu trebuie sa fim in fața când cei mari se bat intre ei”a zis Carol al II-lea(probabil consiliat de Nicolae Iorga)!Ca Titulescu-„prea mare” pentru o țara atit de saraca-epatând aere de nabab oriental-statea la cel mai scump hotel-pe un intreg etaj și dadea „recepții” dupa ”recepții”-printr-un discurs furibund-a provocat excluderea Italiei lui Musolini din Liga Națiunilor-(facând jocul Franței),pentru invazia... Etiopiei!Iar Musolini a„promis”public României ca va plati pentru asta!Iar in 1940-dupa caderea Franței-Ungaria insista pe lânga Hitler sa-i dea Transilvania- iar Hitler i-a cerut parerea lui von Fabricius-ambasadorul sau din România-care a recomandat doar mici cedari la frontiera!Dar,cel care a insistat „sa se faca dreptate”!Dar Musolini-a insistat„sa se faca dreptate Ungariei” provocând Dictatul de la Viena!
Sfantul__Cuvios_Pafnutie 11.10.2024, 03:30
Da, Titulescu ăla rău, care încercase să ţină în frâu Germania şi Rusia şi să facă un sistem de alianţe pentru ca să nu fim izolaţi și pentru descurajarea oricărei agresiuni... S-a văzut ce bine ne-a mers în 1940, când am rămas fără aliaţi, nu? Și ce frumos dai tu din gură numai despre occident și Transilvania, fără să scoți măcar un pâs despre Basarabia și Bucovina de Nord, că de, alea cam greu să fie legate de Titulescu și Franța. Cin' să le fi luat pe alea? Ghici-ghicitoarea mea. A, da, în 1940 ambasadorul României la Kiev a primit un ultimatum de la Molotov, ministrul de externe al Ucrainei, ca să dăm Ucrainei respectivele teritorii, la inițiativa Franței, care nu se săturase de sutele de milioane de FRANCI AUR pe care ne obligase să i le plătim pe Transilvania, nu-i așa, parpy?
Cenzurat 10.10.2024, 19:29
In legătură cu răspunsul lui aurescu. Daca un jurnalist îl întreabă pe secretarul de stat american unde sunt submarinelor nucleare americane și nu primește un răspuns înseamnă ca nu sunt SUA o democrația? Există și secrete de stat, democrația nu înseamnă ca absolut totul e transparent
Gringo84 10.10.2024, 22:37
Singurele interese ale României din punct de vedere geostrategic sunt in Republica Moldova.Romania a "sacrificat" Unirea cu Moldova și a înghețat "pe pierdere" relațiile (sau conflictele) cu Ucraina pentru a putea intra in NATO.Restul "basmului" despre politica externă e apă de ploaie. Americanii nu-și aleg președintele condiționați de atitudinea externă a României și sprijinul Ucrainei e "regularizat" prin angajamentul total față de partenerul strategic... Vocea puternică pe care o invocați e doar omagiu aproape postum pentru "împlinirile mărețe" invizibile ale președinției României, instituția responsabilă pentru politica externă a României.
Sfantul__Cuvios_Pafnutie 11.10.2024, 02:20
Și cine amenință non-stop România de fiecare dată când vine vorba de rep. Moldova? Cine a făcut scandal din cauza vizitei lui Ciolacu la Chișinău și a închis consulatul de pe Rostov-pe-Don? Nu că ar fi cine știe ce pierdere, din partea mea, ar fi trebuit să închidem ambasada încă din februarie 2022. Cine mituiește masiv moldovenii să voteze Nu la referendumul pentru aderarea la UE? Ai cui propagandiști țipă pe aici că murim de frig pe întuneric prin case ca să dăm curent și gaz îmbuibaților de moldoveni (care de fapt sunt toți ruși)? Cine susține regimul din Transnistria? De fapt, stai - ale cui trupe sunt acolo? Armata a paișpea americană, cumva? E, și uite că problemele noastre cu Ucraina se discută civilizat și se negociază, nu cu urlete de disperare și războaie. Poți să ne zici cum s-a tranșat problema platoului continental și câți români au trebuit să moară pentru aia?
BlueHack 11.10.2024, 10:12
România trebuie să-și urmeze propriile interese, nu pe cele ale "partenerului strategic", nu pe cele ale altei țări europene sau pe ale Israelului. Cred că trebuie să luam exemplu de la unguri.
Gringo84 11.10.2024, 19:12
În viziunea marilor puteri Republica Moldova e doar o modestă "monedă de schimb".Schimbarea acestui "statut" ar fi SUCCESUL "formidabil" al politicii externe românești. Până atunci trebuie să fim atenți să nu împărtășim aceeași "fatalitate", foarte posibilă pentru partea de Est a a României până la Carpați. Uniunea Europeană în loc să strângă rândurile,închide granițele între membri,și asta va fi evoluția evenimentelor de-acum încolo..."fiecare pentru el"... NATO e "de facto" in război cu Rusia, fără ca membrii să fi făcut demersul oficial obligatoriu...votul Parlamentelor Naționale. Și drept notă personală,astea sunt simple constatări (din perspectiva rezonabilului sau posibilului) privind un subiect simplificat,redus la emoție...
Sfantul__Cuvios_Pafnutie 13.10.2024, 01:56
Și totuși, uiți să amintești un detaliu mic, dar foarte, foarte relevant: RUSIA a fost cea care a pornit războiul și a invadat Ucraina. Doamne feri să îndrăznim să facem ceva ca să descurajăm Rusia și să o ținem departe de granițele noastre. Nu care cumva să supărăm Imperiul...