Despre violența clasei de mijloc. Când frica de sărăcie a părinților pune o presiune uriașă pe copii, începând cu clasele primare
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Încep să-și mediteze copiii din clasa a III-a, iar cheltuielile ating la 1.500 de lei lunar. Deci nu e pentru toată lumea, scrie Vasile Ernu, care arată că inegalitatea de șanse crește alarmant. Dincolo de vinovăția statului, care i-a abandonat pe cei mulți, autorul semnalează și furia împotriva sărăciei care ghidează acțiunile clasei de mijloc, chiar și atunci când este vorba despre propriii copii.
Cuprins:
Școlile noastre dau imaginea cea mai clară a felului cum se ghetoizează societatea: un ghetou mic de lux și unul tot mai mare, abandonat și tot mai sărac, scos din circuit. Avem un set de școli private foarte scumpe - unde se adună „cei destul de bogați”, avem nucleele „școlilor bune” - pe care se bate clasa de mijloc și un imens număr de școli și zone periferice și rurale - total abandonate.
Știți cât cheltuie o familie pe un copil din clasa de mijloc doar pentru educație suplimentară - cursuri, pregătire, meditații? De la 1.500 de lei lunar și se merge tot în sus. Și mă refer la cei care merg la o școală de stat „bună”.
Ce înseamnă asta? Multe înseamnă: pe de o parte, școala de stat devine o „căpușă privată” a sistemului public - educația costă nepermis de mult și asta afectează profund sistemul public.
Mai înseamnă creșterea inegalităților și a diferențelor de șanse între grupurile sociale. Mai bine de 70% dintre cei care nu-și permit sunt excluși.
Asta produce și o bătălie imensă pe „școlile bune”: pentru prestigiu, pentru șanse, pentru rețele, pentru garanția unui ascensor social prin diverse mecanisme.
Asistăm la „castizarea” societății aproape pe model medieval în condiții noi. Ce înseamnă asta? Înseamnă violență structurală, iar când vorbim de violența structurală, vorbim de violența care se naște din relațiile de inegalitate. Pentru că noi știm: în definitiv, educație înseamnă șansa de a ieși din sărăcie.
Violența inegalităților sociale
Târziu mi-am dat seama de povestea asta: violența inegalităților dintre pături sociale. Cum eu am schimbat multe școli (șapte - de sat, oraș mic, școli de cartier muncitorești, dar și de centru, „de elită”), am simțit inegalitățile rapid, chiar și în anii ’70-’80.
Am învățat repede că fiecare clasă socială e tratată diferit. Un copil din pătura socială „inferioară” nu va fi tratat la fel - cu rare excepții - de orice formă de structură de putere: de la profesor la instituție. Și chiar de lege - nu suntem egali în fața legii - poziția ta socială face ca legea să te trateze diferit. De ce?
Așa este construită lumea: profund nedreaptă. Și da - există stratificare socială dură. A existat și în epoca comunistă - acum ea a devenit de zeci de ori mai dură și violentă, chiar dacă mimează „democrația”.
Frica de sărăcie
În această lume tot mai inegală și nedreaptă, teama cea mai mare este teama de sărăcie - societatea actuală stigmatizează profund sărăcia. Creștinismul a murit de mult - mici oaze. Bisericile oficiale au aproape ideologia băncii: scuzați, frați și surori, spun ce gândesc.
Iar „elita noastră” de tot felul doar acest mecanism îl propagă: și se solidarizează doar în sus. Religiile și cultura umanistă ne învățau să ne solidarizăm în jos, nu în sus. Asta nu se mai poartă.
Frica de sărăcie e teribilă. Sărăcia te scoate din apartenența la umanitate - ești sărac înseamnă că ești viciat, bolnav, trebuie exclus. Chiar și când ți se fac concesii - tot ești tratat ca un subom - nu aparții clasei umane superioare.
Cum e cazul carității, care este un act de rasism social profund: nu ți se oferă drepturi, ci milă. Nu - caritatea este semnul profund al acestei poziții de „neom”: oamenii trebuie tratați egal - prin drepturi și șanse egale - nu milă. Mila e altceva, nu e act politic.
Presiune imensă pe copil
Cel mai puternic e plasată sub această presiune socială clasa de mijloc: ea înțelege cel mai bine riscul și are cât de cât unele instrumente să fugă de sărăcie. Cum ar fi educația și instruirea în anumite meserii mai bine plătite.
Și atunci, presiunea de pe părinți cade pe copil și este una imensă, de la naștere: începe cu locul de naștere, trecând prin creșe și bone, prin grădinițe și mai ales prin școli. Începe o goană nebună după trasee care să asigure un peron, care să permită copilului să urce în vagonul care trebuie.
Din păcate, greșeala clasei de mijloc este că se solidarizează exclusivist în sus, nu în jos - de unde și violența ei imensă. În acest moment, este cea mai violentă pătură socială - o anumită disperare cu tentă de revanșism și nevoie de conservare. Care e frica de sărăcie - pătura noastră de mijloc are încă memoria sărăciei și vrea să uite de unde vine. De aici și furia ei.
Oamenii invizibili
„Vagonul de lux” e luat - acela nu poate fi atins decât prin cataclisme politice imense. Vagonul de lux nu e niciodată pe merit - nu a existat niciodată așa ceva în istorie. Doar dacă credeți în basme cu regi și regine. Nu cred că e cazul să explic: dar e un vagon luat. Toți știm asta, chiar dacă nu vrem să recunoaștem.
Acolo sunt puține locuri. Bătălia e pentru vagoanele dinspre mijloc - care nici ele nu sunt multe. Cele mai multe vagoane sunt pentru ultimele clase și mai ales pentru „oamenii de rezervă”, un soi de „subspecie umană”: ați văzut Snowpiercer - armata muncitoare trebuie să aibă mereu înlocuitori de rezervă.
În viața reală, oamenii de rezervă formează, de exemplu, acele armate imense care pleacă la muncile necalificate în timpul crizelor - oamenii invizibili.
Presiunea este imensă, iar statul a distrus multe din ascensoarele sociale și a abandonat grosul populației. Așa că România are puține persoane pe unde trece trenul Expresul vieții. De aceea, copiii trebuie crescuți așa încât să prindă un peron.
Frica teribilă de sărăcie face ca părinții să pompeze mereu în cei mici: copilul devine o investiție, o garanție, o poliță de asigurare - biletul secret pentru trenul vieții fericite.
Presiunea care începe dintr-a III-a
Dacă în generațiile precedente, presiunea aceasta venea spre final de liceu, acum presiunea s-a mutat undeva din clasa III-a: practic, cu cel puțin 7 ani mai devreme. Asta e o schimbare teribilă pentru că modifică întreaga arhitectură și relaționare socială, culturală, economică și politică.
Și ceea ce e și mai grav: produce prăpăstii sociale între grupuri și pături sociale: inegalitățile cresc amețitor. Aceste pături sociale se autoorganizează, investesc imens timp și resurse pentru a garanta plasarea în pătura socială „care trebuie”. Toți plătesc un preț mare: și părinții, și copiii.
Aici nu e de judecat - aici e de înțeles în ce schemă suntem prinși: așa e structurată societatea, așa e ierarhizată și structural e greu de ieșit din schema asta. Știți ce înseamnă creșterea imensă a inegalităților sociale și economice? Violență garantată.
Copiii, produse de export
E bine așa? Nu e deloc bine așa. Mai ales că în țări periferice, cu elite care mimează „ca afară”, copiii sunt produse „pentru export” - toți.
Cei „bogați”, pentru că e chestiune de prestigiu; cei ai „mijlocului”, pentru școală și carieră - acolo e garantul pentru ei; cei săraci, din cauza foamei - au frigiderul gol.
Asta se vede și după cum vorbesc: cei „de sus” vorbesc direct în engleză, cei „de mijloc”, amestecat, iar cei „de jos” fac rap ca pe manele.
Copiii sunt cei mai nevinovați în această schemă. Părinții deja sunt semicompromiși - sunt nevoiți să împace și capra, și varza, și lupul: o veșnică negociere cu propriile visuri, standarde, compromisuri, corupții. Știu bine părinții despre ce vorbesc.
Repet: eu nu sunt pe poziția de a judeca și mai ales de a da lecții de morală etc. Eu cred că e important să înțelegem situația în care ne aflăm - și situația nu e deloc roz. Această presiune imensă a actualului stil de viață, a decăderii statului și instituțiilor sale, a tipului de a înțelege lumea, de a activa și relaționa ne pune cu nervii la pământ și le facem și copiilor viața cam iad.
Asupra acestor lucruri trebuie reflectat, gândit - se poate face ceva, cu siguranță. România - chiar e o țară fascinantă, cu oameni cu care să vrei să mori de gât, e păcat să o distrugem aiurea.
Iar bătălia mare se află în zona educației și a sistemului educațional: suntem pe ultima sută de metri când mai putem repara. Sistemul e chiar în colaps. Dar încă poate fi repus pe linia de plutire și să redevină un sistem universal și gratuit, accesibil tuturor.
Dacă aș fi partid, aș lucra mult în această direcție: copii, tineret, educație, infrastructură, piața muncii (pentru ei). Sunt niște așteptări imense, dar pe nimeni nu interesează - absolut pe nimeni. Iar actualul președinte a delegitimat și cel mai important proiect pentru România - educația.
IulianS 15.06.2022, 19:44
Schimbarea, chiar dacă se va decide, va fi sabotată puternic din interior. Marea majoritate a profesorilor dau meditații (unii impun asta mai mult sau mai puțin explicit) și vor face totul ca sa mențină sistemul. Sa educi înseamnă sa deschizi ochii copiilor, sa-i înveți sa privească critic, sa puna întrebări, sa aibă propria opinie, sa știe sa o susțină, să-i înveți sa învețe. Nu asta e profilul dorit. Copilul trebuie sa memoreze platitudini și sa facă mecanic exerciții de matematica. Se va bucura la final și va crede sincer ca e de nota 10, iar părinții lui vor avea sentimentul unei investiții de succes. Așa va deveni un bun votant pentru beizadelele actualilor politruci semianalfabeti (apropo, sa citești articolele lui Valeriu Nicolae devine din ce în ce mai deprimant).
Cezar 16.06.2022, 11:10
In principiu asa este, insa, cred ca reala intrebare este: E necesar sa facem lucrurile astfel, sau nu? Iar acum fiecare raspunde cum poate/ stie/dupa buget/ cum simte...Da, deprimant, dar al dracului de obiectiv articolul!
relu123 19.06.2022, 10:40
Este si vina parintilor .Nu cred ca neaparat de frica saraciei isi imping copii pe o scara abrupta .