Documentarul „Arsenie. Viața de apoi” e filmul cuiva care ar vrea să creadă
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Criticul de film Iulia Blaga crede că documentarul despre Arsenie Boca al lui Alexandru Solomon „poate provoca o dezbatere politică necesară despre o societate părăsită de conducătorii ei și lăsată să se salveze cum poate”.
Acum mulți ani, în troleibuzul 90 din Capitală a urcat un bărbat care a început să vorbească singur. Călătorii se făceau că nu-l văd, dar erau cu autoapărarea la pândă. Modestele mele cunoștințe religioase mi-au indicat că ce făcea vorbind cu ochii pe geam (nici el nu ne privea în față) era un fel de predică. Am reținut că suntem „străini și călători pe acest pământ”, cuvinte pe care le-am descoperit ulterior la Sfântul Pavel și le-am reținut pentru că, așezat la coadă să coboare pe ușa din față, s-a întors deodată și m-a fixat drept în ochi, arătându-mi că știa că-i privisem spatele din capătul celălalt al troleibuzului.
Am luat cu mine mesajul, mi-a fost de folos în anii care au urmat; de fapt, am luat cu mine acest întreg moment de cinema care a fost la fel de neobișnuit, de inexplicabil și de frumos ca atunci când, în alt troleibuz, șoferul ne-a pus „All of Me”, cu Billie Holiday. (Să asculți jazz într-un troleibuz bucureștean e fel de improbabil ca a-l vedea pe Sfântul Pavel.).
Mi-am adus aminte de aceste lucruri după ce am văzut „Arsenie. Viața de apoi”, noul documentar al lui Alexandru Solomon care rulează în cinematografe începând din 1 septembrie 2023, și mă întrebam ce și cum aș putea scrie despre acest film care tratează despre un lucru atât de subtil cum e credința.
Or, credința e la fel ca orgasmul: știi că o ai când o ai, dar n-o poți explica
Solomon argumentează bine și amplu în interviul dat Alexandrei Nistoroiu, spunând că intenția lui nu a fost să facă un film despre Arsenie Boca, ci despre posteritatea lui, adică despre românii care au ajuns să trăiască în cultul unei persoane care nici nu credea în „minunism” (după cum spunea însuși Boca).
Pe lângă asta, cineastul spune că și-a dorit și ca filmul să contribuie la un necesar „examen reformist” pe care Biserica Ortodoxă Română ar trebui să și-l facă. Perfect de acord.
BOR e o instituție compromisă mai ales moral, și (măcar) un examen de conștiință ar ajuta întreaga societate.
Cred însă că motorașul care a stat la baza acestui proiect de pe când cineastul participa ca cetățean curios la pelerinajele din circuitul Arsenie Boca e mai degrabă fascinația cuiva care nu crede pentru ceva în care alții (mulți) cred. Ar putea fi chiar o căutare personală.
Solomon recunoaște și în film, și în interviuri că e mai degrabă un agnostic - de aici probabil atitudinea detașată pe care o are față de fanii lui Arsenie Boca, pe care o ai uneori, sentimentul că-i privește ca pe niște ciudățenii și pe care probabil tot după acest principiu i-a ales când a făcut castingul pentru pelerinajul din film. Lor le adaugă, pentru echilibru și reprezentativitate, tineri care poate în mod normal nu ar face un pelerinaj la Prislop și al căror rost e să contrazică cu argumente logice ideile celorlalți.
Această „poiană a lui Iocan”...
...cum spune tot regizorul, are însă un aer la fel de spectacular ca reconstituirile unor scene și miracole din biografia lui Boca, chiar dacă oamenii răspund cu cuvintele lor cârligelor pe care Solomon, prezent în film ca regizor & ghid, le aruncă pentru a acoperi un cât mai larg spectru tematic.
Nu pot spune că m-au captat aceste reconstituiri (cea mai puțin inspirată mi s-a părut ideea de a avea un Arsenie Boca interpretat de un figurant care trece fantomatic prin toate cadrele) și presupun că această formulă poate fi dificilă pentru un public neobișnuit cu latura mai experimentală a documentarului. Presupun că filmul se adresează tuturor categoriilor de public.
Nu mă îndoiesc de bunele intenții ale regizorului - tot ce a făcut în cinema a făcut cu mult bun simț și ponderație -, dar am sentimentul că scepticismul lui influențează inevitabil filmul și mulți dintre cei care vorbesc în fața camerei arată uneori ca scoși dintr-un cabinet de curiozități.
Asta obții când pui o cameră de filmat în fața cuiva și decupezi ceea ce crezi că e mai interesant. Nu cred că doamna din film care simte prezența arhanghelilor și care pretinde că a văzut extratereștri e nebună - așa cum spune Solomon în film că ar putea crede lumea (și pentru a o susține cumva în fața spectatorilor), dar în lipsa unui context care să explice ce e cu ea, are toate șansele să pară ciudată.
Aceeași reacție poți avea față de bărbatul care relatează experiența la limita morții pe care a avut-o la 14 ani, când se operase de apendicită. Nu faptul că i s-a părut că ceea ce numește „poarta Raiului” semăna sau nu cu poarta lagărului de la Auschwitz era interesant aici, ci faptul că vorbește despre o experiență spirituală profund transformatoare. Dar, la fel ca în cazul femeii din cealaltă scenă, narată în convenția spectaculară imaginată de regizor, cu o cuvertură în spate (care să sugereze ideea de confesiune) și cealaltă jumătate de ecran ocupată de o reconstituire, această mărturie pare de necrezut și chiar comică. O spune cineva care crede în OBE (out-of-body experience).
Nu îi fac niciun reproș regizorului
Înțeleg că a filmat și montat din unghiul scepticului, dar dorința de a cuprinde cât mai mult din România de azi, aflată într-o interminabilă tranziție, ale cărei pături sociale fragile se agață de credințe magice pentru a supraviețui moral și cu o BOR care profită de cultul din jurul lui Arsenie Boca, deși e nesigură în a-l canoniza, face ca filmul să fie mai puțin permeabil la nevoia reală de metafizică a acestor oameni și să nu le acorde ceva mai mult decât curiozitate și un microfon. Adică nu le dă și puțin credit.
Am admirat gestul temerar al lui Solomon care, în 2017, când patriarhul Kiril al Moscovei a venit la București, a făcut în curtea Patriarhiei „un dar de sânge și de bani în memoria victimelor represiunii comuniste”, tăindu-se cu un briceag și aruncând cu bancnote. Momentul, care e inclus și în film, s-a soldat cu luarea regizorului pe sus de jandarmi și recomandarea unui consult psihiatric, dar între acest happening/protest politic și nevoia de metafizică a pelerinilor cred că trebuiau niște semne de punctuație pe care filmul nu reușește să le pună.
Faptul că nu reușește poate sugera, printre altele, dificultatea dialogului dintre elita intelectuală și oamenii simpli.
În SF-ul american „Contact”, realizat de Robert Zemeckis în 1997 după cartea astronomului Carl Sagan, Jodie Foster interpretează un om de știință ateu, dr. Ellie Arroway, care participă la un proiect inedit: o călătorie cu o navă spațială realizată după niște planuri primite, se pare, din spațiu. Arroway, care pleacă singură, trăiește o experiență extraordinară, trecând prin găuri de vierme și întâlnindu-și tatăl mort de mult. La întoarcere află că, din motive tehnice, nava căzuse în plasa de protecție și ea și-a pierdut cunoștința câteva minute, dar ea susține că a avut o călătorie cu totul reală care a durat 18 ore. Nu poate demonstra, și singurul detaliu care i-ar fi în avantaj (deși nu poate fi aprofundat științific) e faptul că aparatele de bord au înregistrat 18 ore de zgomot de bruiaj.
E, poate, mai puțin interesant că cei care se duc la mormântul lui Arsenie Boca nu sunt doar femei cu batic care se târăsc pe genunchi, cât faptul că peste tot în lume oamenii se îndreaptă la un moment dat, după nivelul lor social, de educație, mediu etc., spre o formă sau alta de spiritualitate. Nu doar în state foste comuniste care luptă cu sărăcia și corupția. Toți avem nevoie de ceva care să dea sens vieții și cu toții primim o mică revelație mai devreme sau mai târziu. Ce facem cu ea ne privește.
Neștiind prea multe despre Arsenie Boca, după ce am văzut filmul, am citit și interesanta biografie a Tatianei Niculescu, „Ei mă consideră făcător de minuni. Viața lui Arsenie Boca”, scrisă pe baza documentelor C.N.S.A.S. și apărută la Editura Humanitas în 2018. Nici cartea și cu atât mai puțin filmul lui Alexandru Solomon nu reușesc să explice personalitatea fascinantă a acestui om care s-a dus la Teologie pentru că n-avea bani să se facă aviator și care, de pe o plajă intelectuală foarte vastă (de la Sfinții Părinți ai Bisericii la antroposofie, psihologie, medicină, mentalism etc.) și cu un har de netăgăduit a împrăștiat atâta lumină în jur.
Dacă n-ar fi fost filmul lui Solomon, n-aș fi citit prea curând cartea Tatianei Niculescu, atât de mult mă țineau la distanță magneții de frigider și tot comerțul din jurul memoriei lui Arsenie Boca.
Mai important decât faptul că „Arsenie. Viața de apoi” poate provoca o dezbatere politică necesară despre o societate părăsită de conducătorii ei și lăsată să se salveze cum poate, mi se pare faptul că ne poate face să ne măsurăm singuri nivelul de spiritualitate. Făcând asta, ne-am putea întreba dacă nu e mai bine să ne cultivăm spiritualitatea prin propria noastră conduită decât să așteptăm intervenții miraculoase și in extremis din exterior.
Fără să știe, Alexandru Solomon reușește ceva important.
AlexandraMilu 10.09.2023, 21:58
Interesant..
andreea.online 10.09.2023, 22:00
Faptul ca provoaca la introspectie e diferenta dintre un film bun si unul oarecare.
lipanileana 10.09.2023, 22:07
Da asta face diferența dintre unul bun și unul oarecare.
Perrrkele 10.09.2023, 23:15
În sfârşit un film care provoacă, nu blockbustere holiudiene pentru consumat popcorn la mall.
demostene1 10.09.2023, 23:22
Creștinismul a fost acceptat se religii care înainte aveau mai mulți zei. Oricât de tare s-a incercat introducerea ideea de un singur zeu, oamenii au avut probleme sa accepte asta. Daca înainte era zeul ploii, zeul soarelui, zeul orzului acum sunt sfinții care fac asta. Povestea cu Arsenie Boca arata cat de ipocrita e societatea românească religioasă