Criminalul de la Caracal și cazurile monstruoase de copii răpiți din ultimii 30 de ani, pentru care poliția n-a plătit!
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Drama Alexandrei nu e o întâmplare izolată. E un vârf de aisberg sub care stau zeci de poveşti neştiute sau deja uitate, despre copii dispăruţi care nu s-au mai întors niciodată acasă şi despre autorități care au rămas incompetente.
- Adriana Oprea, 48 de ani, e reporter în echipa de investigații a Libertății, a scris două cărți despre criminalii în serie și se ocupă neîntrerupt, din 2005, de o serie jurnalistică dedicată copiilor dispăruți.
Am fost acolo în anii ‘90, când poliţia găsea copii dispăruţi rătăcind pe stradă şi-i interna în orfelinatele de unde, sub o nouă identitate, plecau în adopţii internaţionale.
Am fost acolo când unei femei care trăia pe stradă i-a dispărut băieţelul de 2 ani, iar poliţiştii l-au găsit şi au chemat-o pe mamă să-l recunoască din poze, apoi au minţit-o că-l duc pentru o vreme într-un orfelinat, dar l-au dat spre adopţie fără ştirea şi fără acordul ei.
Am fost acolo cu toţii înainte de 2005, când poliţia îi trimitea acasă pe părinţii cărora le dispăreau copiii şi-i punea să aştepte încă 48 de ore, înainte ca să le înregistreze sesizarea.
Am fost acolo în decembrie 2005, când Andreea Simon, 9 ani, a fost răpită în Miercurea Ciuc din colţul blocului în care locuia, iar anchetatorii l-au menajat pe suspect luni de zile, doar pentru că el era poliţist, coleg de-al lor.
Am fost acolo când trupul Larisei Chelaru, 8 ani, a fost găsit într-un tomberon de lângă bloc, după ce fusese ascuns, 73 de zile, în subsolul pe lângă care poliţia trecuse, fără ca să intre înăuntru, dar bifându-l ca fiind verificat.
Am fost la Hoghiz, unde Roxana Iakab, 4 ani, a murit îngheţată în anexa unui grajd, pe care şeful de post a minţit că a verificat-o, iar trupul fetiţei avea să fie găsit, întâmplător, după cinci luni.
Am fost acolo când mama Adinei Motaş, o adolescentă din Vaslui dispărută în 2013, în împrejurări suspecte, implora în zadar să fie primită în audienţă de procurorul general al României, Tiberiu Nițu. Eram lângă ea atunci când jandarmul a ţinut-o pe trepte, iar procurorul de serviciu a expediat-o acasă, în satul de unde venise.
Am fost şi în parcul Romanescu din Craiova, unde exact acum patru ani a dispărut Alexandra Goghez, 17 ani, iar poliţia a căutat-o atât de conştiincios, încât trupul neînsufleţit al fetei a fost găsit abia 18 zile mai târziu, de un trecător, la câţiva zeci de metri de locul dispariţiei. Şi nu s-a descoperit nici până azi cine a ucis-o.
Am fost în garajul de pe strada Craiovei, când Alexandra plângea la telefon şi-i spunea poliţistului de la 112 că vede un nuc, brazi, câini în curte şi că este în cartierul Bold din Caracal. Eram acolo când poliţistul despre care ea credea că o va salva i-a spus să nu mai ţină linia ocupată.
El n-a ştiut, dar am fost acolo cu toţii. Pentru că-n locul Alexandrei putea fi oricine. Putea fi copilul tău, care şi-ar fi pus viaţa şi toată speranţa în mâinile unora care nu s-ar fi priceput să-l ajute.
Am fost cu toţii acolo, când poliţistul a repezit-o pe Alexandra cu „Hai, ce vrei?”, deși el însuși are un copil, o fată de 13 ani! Au fost acolo, nevăzuţi, şi toţi copiii care au dispărut fără să mai apuce să strige după ajutor. Copiii care vor mai dispărea şi pe care îi vor căuta aceiaşi poliţişti.
Am fost acolo şi ne vom reîntoarce acolo, ca într-un coşmar ce se repetă la nesfârşit. Acolo, în locul mamelor îndoliate, în neputinţa părinţilor care nu ştiu cum şi pe unde să mai caute, în disperarea copiilor care nu se pot salva singuri.
Cu toţii, la mila unora care nici nu vor să-şi imagineze cum e să fii acolo.
