Fata în rochie roșie
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Mihnea Măruță, ziaristul care a fondat și a condus PressOne, una dintre redacțiile unde a lucrat Iulia Marin, povestește cum s-au născut câteva dintre articolele jurnalistei recent dispărute, subiecte care au impresionat și au rămas valabile și astăzi.
Așa am s-o țin minte, îmbrăcată într-o rochie roșie, și stingheră. Venise la întâlnirea periodică a redacției noastre și era foarte tăcută. Ca și cum, ajunși față în față, nu mai eram aceiași oameni care, luni la rând, povestiseră zilnic, ore întregi, pe Facebook și pe WhatsApp.
Sfială: cred că ăsta ar fi cuvântul potrivit. Iulia transmitea o sfială pe care nu știam s-o risipesc. Mă pricepeam să vorbesc cu ea doar când eram departe: ea, la București, eu, la Cluj. Mesajele nu țineau cont de anxietăți. Textul era spațiul libertății. Textul devenea prezență, mărturisire și stabilitate.
Iulia Marin e unul dintre cei câțiva oameni care, pentru o perioadă, au avut încredere totală în mine și - îndrăznesc să spun - „mi s-au încredințat” din punct de vedere profesional. O astfel de relație e miraculoasă, fiindcă așteptările celuilalt, mai ales când e vorba despre un tânăr, te obligă pe tine, cel mai în vârstă, să fii mult mai generos decât ai fi în mod obișnuit.
„La început dai din ceea ce ai, apoi dai din ceea ce ești”, spune, undeva, N. Steinhardt.
Iulia a venit la PressOne, în toamna lui 2015, cu o excepțională dorință de a învăța. De a învăța să caute subiecte pe cont propriu, să facă diferența dintre o abordare neașteptată și una previzibilă, dar, mai ales, să ducă la capăt o documentare complicată, în care interesele părților sunt amăgitoare și jurnalistul pășește printre capcane invizibile.
Avea o energie și o curiozitate care mă obligau să-mi scormonesc mintea ca să nu o dezamăgesc. Urmărea pe Google Docs, în timp real, cum îi editam textele. Aștepta de la mine nu doar sugestii - pe cine să mai sune ori încotro să mai sape -, ci și să o pun la încercare, să o ajut să-și testeze limitele.
(La câțiva ani după aceea, când nu mai eram colegi, Iulia mi-a spus un lucru minunat: „În perioada aia credeam că știi răspunsul la orice întrebare”.)
Așa s-a întâmplat, de pildă, când, deși tremura de teamă, a insistat să meargă la o conferință județeană a PSD, ca să verifice dacă un om venit de pe stradă poate vota pentru alegerea lui Dragnea ca președinte al partidului. Numai eu știu ce fericită și deopotrivă înspăimântată era când mi-a trimis un selfie din cabină, ținând în mână buletinul de vot prin care pesediștii transformau alegerea propriului președinte într-o mascaradă.
Acela a fost, poate, primul semn că Iulia are tot ce-i trebuie pentru a fi o mare jurnalistă și că ea nu se va mulțumi cu statutul de funcționar al presei.
Apoi, după câteva săptămâni, le-a făcut o altă bucurie cititorilor: a găsit-o, după 25 de ani de anonimat, pe „Femeia în rochie albastră”. Cine a dat măcar o exclusivitate în viață înțelege acel sentiment de plinătate: se naște în tine un tumult peste care, ca să nu ți-o iei în cap, așezi o reținere obligatorie. Dar acolo, înăuntru, continuă să țopăie un copil care a primit cea mai frumoasă jucărie din lume.
Iulia era sfioasă și nu realiza cât de importantă este, pentru o țară întreagă, apariția unui om care face presă din tot sufletul. În orice domeniu e așa: un om care nu se mulțumește să-și facă datoria, ci mustește de curiozitate și de voință, cucerește fără pardon teritoriile cuprinse de rutină.
Iar Iulia voia să descopere din toate: și uimitorul instrument inventat de Leonardo acum cinci secole, și drama unui mare scriitor evacuat din cămăruța sa, și plagiatul unui politician, și tragediile supraviețuitorilor de la Colectiv.
Iulia, ca să înțelegeți, era capabilă să sintetizeze într-un articol grozav cele 20 de dosare ale unui proces stufos, pe care i se dăduse voie să le răsfoiască doar pentru trei ore.
<strong>Timp de aproape trei ani, cât am lucrat împreună, nu a dat nici un rateu. Era de o eficiență pe care orice redactor-șef o visează.</strong>
Găsea pretext pentru un articol relevant și în propriile încercări: de exemplu, când bunica ei și-a rupt piciorul, s-a dus să o îngrijească, iar din acea experiență a creat un articol despre tema îngrijirii la domiciliu și despre fragilitatea bătrânilor pentru care Salvarea vine adesea prea târziu.
Dar articolul pe care nu pot să-l uit e unul foarte simplu: „Eu sunt Roșia”. Se discuta în Parlament despre tonele de legume și de fructe pe care le aruncă supermarketurile. Și-atunci i-am zis: ce-ar fi să scrii un text în care să descrii drumul unei roșii de la coacere până la tomberon, dar nu căinându-i pe fermieri, nu cu investiții și pierderi, ci ca și cum TU ești roșia aceea, și TU îți povestești, la persoana întâi, scurta viață plină de întrebări?
„La noi, la vegetale, frumusețea e în interior”, așa se încheie acel text sprințar, în care Iulia trăiește și azi.
Și va continua să trăiască, în ciuda celor care scuipă la crucea ei. O vor ține în viață toți acei cititori care nu se uită la mizeriile produse pentru iluzia ratingului.
Odihnește-te în pace, Iulia. Ceea ce voiai să afli nu știa nimeni altcineva. Textele tale erau răspunsul.
vlad.slavoiu 22.04.2023, 21:02
Domnule, luați-o cum vreți, dar, dacă sunteți așa cum scrieți acest text și el nu e doar expresia durerii firești (iar eu cred că, deși evident e și asta, dumneavoastră sunteți, fundamental, așa cum scrieți textul ăsta), părerea mea e că n-aș putea face prostie mai mare decât să “mă încredințez” (Doamne ferește, ce verb arogant și provincial!…) unuia ca dumneavoastră… Ar fi pasul sigur pe calea depresiei.
vlad.slavoiu 22.04.2023, 21:12
Nu, nu-i nicio intoleranță față de persoane cu boli/dizabilități în ce am spus eu acolo, dimpotrivă, e un avertisment de care orice om ar trebui sa țină cont: nu te încredința oricui, că riști să te îmbolnăvească. În fine, oricum nu contează, o să ratați și subiectul ăsta așa cum ratați aproape tot ce ar trebui, în mod normal, să tratați cu seriozitate.
Gandalf_the_Grey 22.04.2023, 21:57
Domnule Măruță, aveți respectul meu. Am citit și am simțit articolul și mai ales OMAGIUL dumneavoastră. (plecăciune).