Fermierii europeni „se vor adapta”. Cu ce bani, doamnelor și domnilor de la Bruxelles?
Urmărește Libertatea in Google Discover
Am citit, în ultimele zile, două documente care ar trebui să-i țină treji pe toți cei care muncesc pământul în Europa. Primul ne spune, cu cifre, ce urmează. Al doilea ne arată, tot cu cifre, că nimeni nu are de gând să plătească pentru asta. Între ele stă o singură frază, pe care o recomand oricui vrea să înțeleagă cum se face politică agricolă azi: „se așteaptă ca mulți fermieri europeni să se adapteze la noul mediu de piață”. Atât. Fără bani, fără instrumente, fără calendar. O așteptare.
Cuprins:
Ce scrie, de fapt, Comisia
Pe 6 octombrie, la Strasbourg, Comisia Europeană a publicat Comunicarea „Pregătirea pentru o Uniune lărgită” (COM(2026) 705) și documentul de lucru care o însoțește (SWD(2026) 705), un raport de aproape 150 de pagini despre cum ar arăta o Uniune Europeană cu 36 de state membre. Capitolul despre agricultură este, trebuie să recunosc, onest în diagnostic.
Comisia scrie negru pe alb că majoritatea fermierilor din UE vor înfrunta o concurență mai dură, că o parte din producție se va muta dintr-o țară în alta și că la cereale, zahăr, carne de pasăre, ouă, fructe și legume șocul se va simți întâi în regiunile vecine Ucrainei. Adică la noi. Nu e o ipoteză de laborator. Am trăit-o în 2023, cu silozurile pline, prețurile prăbușite și fermierii la vama Siret.
Cifrele din același raport sunt grăitoare. În campania 2023–2024, Ucraina a trimis în UE 6,5 milioane de tone de grâu, adică două treimi din tot grâul importat de Uniune. Fermele ucrainene de peste 1.000 de hectare lucrează împreună peste 15 milioane de hectare, mai mult decât toată suprafața agricolă a Poloniei. După aderare, producția europeană de porumb ar crește cu 50%, iar cea de grâu cu 28%.
Și totuși, după acest diagnostic, raportul își mută privirea. Compară extinderea care vine cu cele din 2004 și 2007 și se apleacă, cu multă grijă, asupra fermelor mici și sărace din țările candidate. Foarte frumos. Doar că harta s-a întors pe dos. Când a intrat România, provocarea era ca micile gospodării să ajungă din urmă Vestul. Acum, cel care intră pe piață nu e țăranul cu două hectare, ci agroholdingul cu sute de mii de hectare, care produce mai ieftin decât oricine din Uniune. Să tratezi această extindere cu rețeta din 2007 înseamnă să confunzi boala cu leacul.
Mai mari, dar nu prea mari...
Aici, sincer, nu mai înțeleg logica. Pe de o parte, Bruxelles-ul acceptă că vor rezista doar fermele suficient de mari și de eficiente încât să țină piept giganților din Est. Pe de altă parte, în propunerea pentru viitoarea Politică Agricolă Comună, Comisia vrea să taie din sprijinul fermelor începând de la 20.000 de euro pe an și să plafoneze ajutorul. Documentul despre extindere spune chiar că această plafonare obligatorie „dă direcția”.
Președinția irlandeză a Consiliului UE a venit cu propria variantă: minus 15% între 100.000 și 125.000 de euro, minus 25% până la 150.000, minus jumătate peste acest prag și un plafon de 300.000 de euro. Statele pot tăia și mai jos, dacă vor.
Înțeleg intenția: banii europeni să nu ajungă la marile agroholdinguri. Dar uitați-vă la paradox. Același raport al Comisiei ne spune că bugetul național al Ucrainei pentru agricultură a fost, în 2024, de doar 150 de milioane de euro. Fermele acelea nu au crescut din subvenții. Au crescut din scară, pământ și costuri mici. Plafonarea nu le atinge cu nimic avantajul. Atinge, în schimb, fermierul din Bărăgan sau din Dobrogea care trebuie să concureze cu ele. Îi cerem să crească și îl taxăm exact când crește. Asta nu e reformă. E o taxă pe competitivitate, pusă tocmai pe cei care trebuie să o apere.
„Neatins”, adică tăiat
În paralel, Președinția irlandeză a trimis statelor membre, înaintea summitului șefilor de stat și de guvern, așa-numitul „cadru de negociere” pentru bugetul multianual al UE pe 2028–2034. Vrea să încheie totul până în decembrie. Imediat, s-a răspândit mesajul liniștitor că bugetul agricol rămâne „neatins”.
Am citit propunerea. Iată ce înseamnă „neatins”.
Bugetul total al Uniunii ar fi de 1,02% din venitul național brut al statelor membre. Comparat corect cu bugetul actual, înseamnă cu 11% mai puțin, adică 184 de miliarde de euro în minus. Politica Agricolă Comună rămâne la 293,7 miliarde de euro, exact suma deja redusă din propunerea Comisiei. A nu repara o tăiere nu înseamnă a o anula. Înseamnă a o semna.
Restul banilor „pentru agricultură” sunt bani la condițional. Aproximativ 45 de miliarde ar putea merge la fermieri dacă guvernele naționale vor. Alte 48,9 miliarde, din fondul de dezvoltare rurală, pot ajunge sau nu la agricultură, după cum decide fiecare capitală, fără nicio garanție pentru fermieri. Ca să fie trecuți acești bani direct în bugetul agricol nu e nevoie de niciun euro nou. E nevoie doar de curaj politic.
Crizele se înmulțesc, plasa de siguranță se rupe
Partea care m-a revoltat cel mai tare este cea despre crize. Chiar Comisia avertizează, în documentul despre extindere, că secetele, inundațiile și bolile animalelor vor fi tot mai dese, că rezerva agricolă de criză va fi tot mai solicitată și că instrumentele actuale „ar putea să nu fie adecvate”. Ba recunoaște că nu există deocamdată instrumente care să protejeze piața în statele vecine Ucrainei.
Ce răspunde bugetul? Fondul din care ar trebui finanțat viitorul fond european pentru crize agricole scade de la 63,2 la 36,4 miliarde de euro, cu peste 40%. Cele 900 de milioane de euro pe an propuse pentru crizele din agricultură nici nu mai sunt pomenite. Toate statele membre cer mai multă protecție împotriva riscurilor și primesc mai puțină... Asta nu mai e austeritate. E iresponsabilitate cu acte în regulă.
Douăzeci la unu
În noul Fond European pentru Competitivitate, agricultura primește 3 miliarde de euro direct, plus încă 5 miliarde într-un capitol împărțit cu sănătatea și biotehnologia. Industria de apărare primește peste 60 de miliarde. Douăzeci la unu. Iar componenta care include agricultura e tăiată de irlandezi cu încă 13%. Ironia e greu de ratat: tăierea vine de la o țară care se laudă că e campioană agricolă.
Nu contest nevoia de apărare. Nimeni rezonabil nu o face în 2026. Dar securitatea Europei începe din farfurie. O armată merge, de la Napoleon încoace, pe stomacul propriului continent. Irigațiile, depozitele strategice, digitalizarea, drumurile și energia pentru ferme nu sunt mofturi de sector. Sunt infrastructură de securitate, doar că nu poartă uniformă. Pe bună dreptate, organizațiile fermierilor și ale procesatorilor cer acum Parlamentului European să susțină recomandările Comisiei pentru agricultură (AGRI) și să dea agriculturii un loc distinct și un buget pe măsură în acest fond.
O Europă care se încurcă singură
Peste toate acestea vine o boală mai veche: regulile care obligă fermierul la investiții care nu produc nimic. Unele vin de la Bruxelles. Mai grave sunt cele naționale, prin care unele guverne „mai ambițioase” iau singure înaintea unor standarde europene pe care tot ele le cer. Rezultatul? Propriii fermieri devin victimele propriului zel. Și peste tot, aceeași gândire pe compartimente, în care protecția mediului și producția sunt puse una împotriva celeilalte, ca și cum n-ar putea merge împreună.
Exact acum, când Europa are nevoie să producă mai mult. Nu doar hrană, ci și materii prime pentru bioeconomie, cea mai bună șansă a Uniunii de a scăpa de dependența de petrol și gaze. Mediul și producția pot fi aliați, dar numai cu investiții serioase în apă, digitalizare, transport și în ferme. Adică exact ce lipsește din propunerile de pe masă.
Declarațiile nu țin loc de buget
Comisia ne liniștește că o Europă lărgită va produce și va exporta mai mult, chiar dacă producția din actualele 27 de state va scădea. Important e ca „rezultatul net” să fie pozitiv. Este o contabilitate de birou. În teren, „rezultatul net” înseamnă ferme închise în Teleorman, sate golite în Moldova și tractoare la granița Poloniei. Le-am văzut deja.
Se poate și altfel. Mai întâi întărim agricultura din cele 27 de state acum, înainte de extindere: producem mai mult, susținem consumul intern și ne apărăm locul pe piețele lumii. Abia apoi primim noii membri ca parteneri care ne completează, nu care ne înlocuiesc.
Pentru asta, fiecare discurs despre „suveranitate alimentară” trebuie să vină la pachet cu patru lucruri: un buget scris negru pe alb, nu opțional; soluții financiare reale, adică fond de criză, garanții și credite la care fermierul chiar are acces; legi coerente, care nu își pedepsesc propriii producători; și acorduri internaționale cu perioade de tranziție și clauze de protecție care chiar funcționează. Doar așa putem vorbi, cinstit, despre o agricultură „sustenabilă”.
Altfel... vom avea o Uniune cu 36 de state, cu mai mult pământ, mai mult grâu și mai multe exporturi, dar cu tot mai puțini fermieri europeni. Iar suveranitatea alimentară va rămâne ce riscă să devină deja: cel mai des rostit cuvânt din discursurile de la Bruxelles și cel mai prost finanțat din bugetul european.
