„Un stat palestinian” – baletul diplomatic de sub cupola ONU, după o coregrafie semnată de marile puteri occidentale  

Un an bun și dulce le-a urat israelienilor, aseară, premierul britanic Keir Starmer, într-un neașteptat op-ed publicat în cel mai vândut cotidian,  Yedioth Ahronoth („Ultimele știri”). Spun „vândut”, pentru că oficiosul Israel Hayom („Israel astăzi”), ziarul cu un tiraj care le întrece pe toate, se distribuie gratuit.

Intitulat „De ce am recunoscut un stat palestinian”, textul lui Sir Keir  justifică demersul, fără să reușească decât să alimenteze scepticismul majorității palestinienilor și să întărească ideea că recunoașterea unui stat palestinian – tema care va domina lucrările Adunării Gnerale a ONU care încep astăzi – este un gest simbolic, chiar dacă numărul țărilor care s-au alăturat inițiativei franco-saudite crește.

Ceea ce prim-ministrul Starmer nu mai amintește în editorial este că, în iulie, în mod cu totul straniu, anunțase că țara sa va recunoaște dreptul palestinienilor de a avea un stat, numai dacă… Israelul ar refuza să îndeplinească o serie de condiții (pe care Guvernul Netanyahu, fie demonstrase prin fapte, fie declarase explicit că nu le va îndeplini niciodată – acceptarea unui acord de încetare a focului în Gaza, acceptarea soluției cu două state, acces neîngrădit ajutoarelor umanitare în Fâșie).  

Editorialul publicat în ajun de Rosh Hashana debutează cu o reverență:
„în calitate de prieten și susținător al Israelului, vreau să explic această decizie și de ce cred că este un pas vital către pace și către normalizarea relațiilor Israelului cu vecinii săi și cu regiunea”. Începutul frazei are un efect pe care Starmer nu cred că l-a dorit: amintește dureros faptul că țările occidentale au întors capul de la măcelul din Gaza, furnizând chiar ajutoare militare Guvernului de extremă-dreapta de la Ierusalim (Marea Britanie le-a sistat abia luna aceasta). Continuă apoi cu o propunere de plan pentru un viitor stat palestinian, dar ține să precizeze că aceasta “nu concurează” Planul Trump. Numai că Planul de la Washington exclude un stat palestinian, aruncând din start în irelevență generoasele intenții ale liderului de la  Londra.

Demersul țărilor care recunosc dreptul la existență unui stat palestinian este departe de a fi „un pas vital”. Este un act pios, ce vine după un bilanț de 65.344 de morți și 166.795 de răniți (mulți dintre aceștia ca și morți în condițiile cumplite pe care le îndură). Mai că i-aș da dreptate ambasadorului israelian la Națiunile Unite, Danny Danon, care a declarat că demersul a 150 de țări din 193 câte numără ONU nu este decât „circ”. Dar n-aș spune circ, ci balet diplomatic, după o coregrafie semnată de marile puteri occidentale, al cărui obiectiv pare mai degrabă de a ocoli răspunsul la întrebarea de ce atât de târziu. De ce abia acum, în contextul în care președintele Donald J. Trump i-a dat – chiar dacă au fost momente când părea să ezite – mână liberă premierului Netanyahu să „termine treaba”,  amenințând, în stilu-i inconfundabil, țările care ar putea gândi un sistem de sacțiuni împotriva Israelului.

Până vineri, 26 septembrie, când va susține în fața Adunării Generale a ONU al 14-lea discurs din cariera sa de cel mai longeviv premier al Israelului, Netanyahu își urmează planul de ocupare a Gazei, de expulzare a populației, precum și, în paralel, planul de anexare a Cisiordaniei.

Nu e greu de presupus că își va începe discursul prin a-i mulțumi și a-l elogia pe magnificul președinte al Americii și a înfiera cu mânie marea majoritate a statelor membre ale Organizației Națiunilor Unite, care  – conform binecunoscutului său sofism, preluat imediat și de liderul de la Casa Albă – nu urmăresc decât să recompenseze, oferindu-i un stat, terorismul Hamas.

Abonați-vă la COMPULSIV! Carte, film, muzică, politică și social media - filtrate rapid de un consumator compulsiv - Costi Rogozanu.

ABONEAZĂ-TE