Lumea orwelliană: „războiul este pace”

Războiul din Orientul Mijlociu nu este doar o tragedie umanitară. Este și un război mediatic. Imagini, știri, analize, breaking news-uri în cascadă, toate construiesc pentru noi un spațiu pe care nu îl cunoaștem direct. Majoritatea locurilor de pe glob nu le trăim nemijlocit, le consumăm prin ecrane.

Aceasta este realitatea banală a geografiilor mediate: spațiile sunt produse simbolic prin televiziune, presă, social media, hărți digitale. Unele devin exotice și seducătoare. Altele, întunecate și amenințătoare. Media nu doar reflectă realitatea. O organizează, o ierarhizează, o dramatizează.

Există însă și o altă dimensiune: geografiile media. Unde se produce informația? Cine deține infrastructura? Cine stabilește agenda? Informația circulă global, dar nu plutește în vid, are centre de producție, filtre editoriale, interese economice și alinieri geopolitice.

Dacă privim presa autohtonă, observăm două registre dominante.

Primul: neutralitatea contabilă

O dronă aici, zeci de morți dincolo, declarații oficiale, reacții internaționale. Un flux rece, aproape meteorologic. Războiul devine o succesiune de cifre.

Al doilea: narațiunea morală în alb și negru

Un actor este desemnat agresorul absolut, celălalt, apărătorul ordinii și al democrației. Complexitatea dispare. Ambiguitățile sunt evacuate. Istoria se reduce la o schemă simplificată.

Ce lipsește? Reflexivitatea. Întrebarea despre interese, despre escaladare, despre consecințe pe termen lung.

Paradoxal, această complexitate apare adesea în spațiul informal. În conversațiile private, pe rețelele sociale, în comentariile oamenilor fără funcții publice, opiniile sunt mai variate, mai nuanțate, uneori mai prudente decât discursul mediatic dominant.

Aici devine relevantă ideea spiralei tăcerii (Elisabeth Noelle-Neumann): când percepem că o opinie este majoritară, tindem să ne autocenzurăm pozițiile divergente. Astfel, consensul aparent devine tot mai compact, iar pluralitatea se retrage în privat.

Nu este nevoie să presupunem un „centru de comandă” ocult pentru a observa uniformizarea discursului. Sunt suficiente: (i) dependența de agenții internaționale, (ii) presiunile economice, (iii) aliniamentele strategice, (iii) logica audienței și a spectacolului.

Dar rezultatul rămâne același – o lume explicată prin opoziții simple, într-un conflict care produce suferință reală.

Iar între timp, soldați, civili, copii, bătrâni, oameni fără putere decizională, plătesc costul. Niciun slogan nu le atenuează pierderea. Nicio formulă geopolitică nu le recuperează viețile.

În acest peisaj, poate că prima responsabilitate civică nu este să alegem taberele cât mai rapid, ci să păstrăm complexitatea. Să refuzăm confortul moral al narațiunilor în alb și negru.

În acest peisaj, merită să ne amintim cât de ușor poate presa transforma o intervenție militară într-o „misiune civilizatoare”. Istoria europeană oferă exemple dureroase despre cum agresiuni evidente au fost prezentate drept acte de apărare sau eliberare.

Nu este nevoie să forțăm comparațiile pentru a înțelege lecția. Este suficient să ne amintim cât entuziasm mediatic au însoțit, în alte epoci, proiecte politice care promiteau ordine, purificare și salvare națională, inclusiv cele asociate cu ascensiunea lui Adolf Hitler.

Pentru că problema nu este trecutul. Problema este disponibilitatea permanentă a limbajului moral de a cosmetiza violența și războiul.

Abonați-vă la COMPULSIV! Carte, film, muzică, politică și social media - filtrate rapid de un consumator compulsiv - Costi Rogozanu.

ABONEAZĂ-TE