Marea delapidare a democrației, 1990-2021. Ne vrem democrația înapoi!
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Înseamnă democrația bani? Putem pune un preț democrației în lei, euro, dolari sau alte monede? Putem converti democrația în metale sau pietre prețioase sau o putem echivala în criptomonede? Poate fi cotată democrația la Bursă? Putem închide democrația într-un seif, într-o cutie de valori, pentru a fi siguri că nu dispare? Nu.
Cuprins:
Ni se spune că „democrația nu este ieftină”, de obicei atunci când se ridică mai mult sau mai puțin justificate întrebări legate de costurile unor procese democratice, cum ar fi alegerile. Este complet fals. Democrația nu este nici ieftină și nici scumpă, pentru că, fiind vorba despre un complex de idei și principii pentru care nu se plătesc drepturi de autor, democrația este gratis.
Instituțiile care fac democrația funcțională costă. Dar costă pentru că implică munca unor oameni, iar munca, nefiind vorba despre sclavagism, are o echivalare financiară.
Dar dacă democrația nu înseamnă bani și dacă este gratis, putem vorbi despre delapidarea democrației? Metaforic da, o putem face. Dar, de fapt, este vorba tot despre delapidarea, conștientă sau nu, a unor bani asociați, în mod nefericit, conceptului de democrație. Voi detalia.
Democrația nu se poate stoca. O ai dacă o creezi continuu
Din primele zile ale lui 1990, dacă nu chiar din ultimele zile ale lui 1989, România a început să primească fonduri pentru reînvățarea democrației. Nu ni s-a trimis democrație, să nu se înțeleagă greșit.
Nu a cumpărat cineva conserve cu democrație din stocurile altor națiuni ca să le trimită în România pe post de ajutoare, pentru că nimeni nu are democrație pe stoc.
<strong>Democrația se realizează și se consumă instantaneu, clipă de clipă, fără pauze și fără acumulări. E precum curentul electric, așa cum observa Joe Biden: democrația o ai câtă vreme o produci continuu.</strong>
Ar fi bine, uneori, dacă ar exista rezerve de democrație, pentru a ne putea alimenta de acolo când tentația tiraniei ne aduce pe marginea black-out-ului. Dar nu există, așa că trebuie improvizat mereu. Nu este un sistem perfect, asta e, dar este, în continuare, cel mai bun posibil. Perfectibil, desigur.
Buna intenție a celor care au investit în noi
În 1990, nevoile României erau numeroase. Dar una dintre cele mai mari era educația pentru și despre democrație. Oricâtă bunăvoință ar fi existat, după 51 de ani de dictatură (1938-1989) lipsea tradiția, lipseau practicienii, mulți dintre cei care știuseră despre ce este vorba fuseseră uciși în închisorile comuniste, iar puținii supraviețuitori erau deja oferiți drept jertfe mulțimii înfometate.
Aveam, așadar, mare nevoie de un transfer de tehnologie, de know-how, pentru a putea crește noile generații și a le converti pe cele mai vechi întru democrație. Nu este și nu a fost nimic umilitor sau sfidător în asta. A fost, pur și simplu, o necesitate.
<strong>Agenții guvernamentale și organizații non-guvernamentale din țări cu democrații consolidate, ferme, au contribuit inclusiv financiar la procesul românesc al educației despre democrație. </strong>
Iar aceste investiții au cunoscut cele mai variate forme: cursuri, burse, călătorii de studiu, schimburi de experiență, dotări, tehnologizare, voluntari, granturi pentru proiecte și tipărituri, campanii etc. N-a lipsit consilierea pentru guvernanți, cum n-a lipsit sprijinul acordat societății civile. S-a dat. Cu generozitate și cu multe bune intenții.
Este imposibil de spus cât s-a investit în educația întru democrație a României în ultimii 32 de ani și cât se mai investește încă. Fiindcă, da, încă sunt fonduri europene care finanțează acest fel de activități. Dar, cel mai probabil, vorbim despre multe sute de milioane de euro, ba, cel mai probabil, chiar despre miliarde. Tot de euro.
<strong>Dacă punem la socoteală și fondurile interne, sub diverse forme, putem vorbi despre zeci de miliarde de euro în 32 de ani.</strong>
Toți acești bani care au creditat democrația ne-au fost furați
Unde suntem acum? În, probabil, cel mai negru moment al democrației românești din ultima vreme. Derapajele dincolo de limita Constituției au devenit regulă, partidele își fac planuri pentru următorii 7 ani, excluzând din start rezultatele alegerilor din 2024, consultarea publică a dispărut până și din vocabularul politicienilor, votul nu mai contează, societatea civilă este încremenită în sinecuri, iar presa mimează perplexitatea, de parcă nu ar fi văzut asta venind, de vreo șapte ani încoace.
Și, atunci, unde s-au topit banii destinați educației întru democrație? Dacă nu au fost folosiți pentru chiar a învăța și a pune în practică democrația, am putea spune că au fost de-a dreptul furați? Care este diferența între banii dați pentru o autostradă care nu s-a construit și cei dați pentru o democrație care nu se vede și nu se simte? Niciuna.
Ba nu, există o diferență majoră: nu vrem nici banii înapoi, nu vrem recuperarea prejudiciului, nu vrem zornăit de cătușe și procese televizate, ci vrem doar democrația. Nu înapoi, ci la locul ei, acolo unde trebuie să stea și să funcționeze. Oricât s-ar chinui Iohannis, Cîțu sau Ciolacu și toți cei asemenea lor, asta nu se poate negocia.
