Neputința moare ultima
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Este foarte greu de înțeles modul în care funcționează mințile guvernanților, dacă ele chiar funcționează. Și nu este vorba aici doar despre guvernanții români, ci despre întreaga clasă conducătoare a Europei, dacă nu a lumii.
Foarte puțini factori decizionali de nivel înalt și-au pus cu adevărat întrebări la începutul anului, atunci când virusul a început să lovească în forță. Pentru a-ți pune întrebări, ție însuți, înseamnă să speri că poți obține și răspunsuri. Și oricât de infatuați ar fi așa-zișii lideri ai Europei, atunci când sunt singuri și sinceri cu ei înșiși, știi că tocmai ei sunt ultimii de la care să aștepte vreun răspuns, vreo urmă de soluție.
De aceea, cam singurele întrebări pe care și le pot pune sunt întrebările de căpătâi ale neputincioșilor: “De ce eu, Doamne? De ce mi se întâmplă mie asta? Cu ce ți-am greșit?”.
Un retorism inutil, histironic, într-o lume în care Divinitatea nu-și găsește locul decât la ananghie.
Instituțiile europene, lente
Ca orice organism birocratic european, Comisia Europeană a întârziat enorm să dea vreun semn, să imprime vreo direcție statelor membre, mai ales celor mai mici și mai șovăitoare. Consiliul European, instituția care-i reunește pe șefii statelor din UE, și-a dovedit, mai mult ca niciodată, caracterul decorativ.
Este clar că, încă de la început, ar fi fost vremea specialiștilor, temperați în radicalismul lor de oameni care pot vedea mai departe de câteva luni. Specialiști de toate felurile, de la epidemiologi la economiști și specialiști în educație. Plus ceva oameni care să cunoască cifrele reale.
<strong>Înainte ca politicienii să se exprime, speriați de ceea ce le pun asistenții în față drept selecții informative, ar fi trebuit să aibă la dispoziție scenarii competente pe termen lung, care să ia în considerare multiple variante. </strong><br>
Nu este ca și cum povestea asta chiar ne-a luat pe nepregătite. Sau ne-a luat doar dacă suntem idioți.
Pentru că, în general, statele lumii, mai ales cele ceva mai evoluate, se pregătesc, în timp, pentru diverse situații. Militarii au jocurile lor de război, scenariile posibile ale unor conflicte armate de diverse tipuri. La fel au și cei care trebuie să gestioneze dezastre naturale și, desigur, epidemii. Există cam peste tot protocoale pentru fiecare situație. Sau ar trebui să existe, pentru că instituții care să le conceapă există, cu siguranță.
Ne-am dat seama, însă, că UE n-a avut nici la nivel central și nici la nivelul statelor membre vreun scenariu pentru această pandemie. Și nu are pentru nici o pandemie, de fapt. De parcă toți s-au culcat pe o ureche, la gândul că suntem atât de avansați tehnologic și științific, încât așa ceva nu ni se poate întâmpla.
Închiderea pripită a țărilor a dus, inevitabil, la picajul economiilor naționale. Acum, cu spectrul falimentelor în lanț în față, nimeni nu mai dorește un nou lock-down.
<strong>Rezervele financiare ale omenirii, în special cele ale statelor care funcționează doar pe datorie, s-au epuizat în doar câteva luni. Pentru că n-a fost nimeni care să gândească dincolo de spaima și panica primelor momente. </strong><br>
Faptul că după opt-nouă luni ne aflăm într-o situație cel puțin la fel de gravă ca la începutul pandemiei ne furnizează dovada că neputința este singurul numitor comun al conducătorilor Europei și al lumii contemporane în general.
Speranța moare ultima, învățăm din înțelepciunea populară. Dar nu este adevărat. Neputința insistentă, încăpățânată, care nu-și recunoaște limitele, dând mereu vina pe altcineva și pe altceva, este cea care va stinge lumina la multă vreme după ce speranța își va dormi somnul de veci.
Foto: Dumitru Angelescu
![A aruncat toate hainele la 60 de ani! Salma Hayek s-a scăldat goală pușcă în ocean: «60 și recunoscătoare» [15 FOTO]](https://images.libertatea.ro/1/rkek9ljaHR0cHM6Ly9hcGktd2lkZ2V0cy5yaW5naWVyLnJvL3N0b3JhZ2UvdXBsb2Fkcy9hcnRpY2xlL055dEY3MU9FaHlrVFpONU54dkdhdVZ1Z3dkZlJKcU5XNjNQQkdhM2kuanBnkZMFzQHgzQEw3gABoTEE)
